Refuz voluptatea unui acord ontologic intre "ce?" si "cum?". Intre pleopa ratiunii vesnic dechisa si glanda nedirijata. Intre lucruri si vorbele din ele.
Asezare pamanteneasca pe un camp cultivat cu legume stravechi: pentru dragoste, pentru copii infasati in graba si parinti plecati la munca in zori. E banalul minunat de aici, de aproape.
Apreciem pe jumatate firea lucrurilor, dormim un somn intreg pe o jumatate de pat. In schimb, depreciem pe nedrept incercarile firave soldate cu esecuri.

Arata cu degetul in fiecare zi greseala mea de ieri, e mai usor de indicat decat drumul caintei.

Se precisaron todas esas cosas...

Las causas - Jorge Luis Borges

Los ponientes y las generaciones.
Los días y ninguno fue el primero.
La frescura del agua en la garganta
de Adán. El ordenado Paraíso.
El ojo descifrando la tiniebla.
El amor de los lobos en el alba.
La palabra. El hexámetro. El espejo.
La Torre de Babel y la soberbia.
La luna que miraban los caldeos.
Las arenas innúmeras del Ganges.
Chuang-Tzu y la mariposa que lo sueña.
Las manzanas de oro de las islas.
Los pasos del errante laberinto.
El infinito lienzo de Penélope.
El tiempo circular de los estoicos.
La moneda en la boca del que ha muerto.
El peso de la espada en la balanza.
Cada gota de agua en la clepsidra.
Las águilas, los fastos, las legiones.
César en la mañana de Farsalia.
La sombra de las cruces en la tierra.
El ajedrez y el álgebra del persa.
Los rastros de las largas migraciones.
La conquista de reinos por la espada.
La brújula incesante. El mar abierto.
El eco del reloj en la memoria.
El rey ajusticiado por el hacha.
El polvo incalculable que fue ejércitos.
La voz del ruiseñor en Dinamarca.
La escrupulosa línea del calígrafo.
El rostro del suicida en el espejo.
El naipe del tahúr. El oro ávido.
Las formas de la nube en el desierto.
Cada arabesco del calidoscopio.
Cada remordimiento y cada lágrima.
Se precisaron todas esas cosas
para que nuestras manos se encontraran.

you have to stop now! why? it only gets worse

Doar vreau a-mi acoperi genunchii cu patura veche ce se pliaza cu o trufasa perfectiune pe alte paturi noi, necunoscute, pentru a oferi ravnit adapost gleznelor bolnave, dar care pastreaza inca tensiunea unor indelungi terapii cu mangaieri. Vreau linistea altor pereti de lut, lumina altei incaperi deschise, suport inedit pentru poveri imponderabile - altul decat acelasi umar indisciplinat si molatic.

Incuba-mi in piept alte noduri, pe care le voi desface si le voi intelege rosturile, le voi tese in cuvinte de-ale mele in care fagaduiesc ca am sa si cred. Doar acest amanunt il pot promite – tacit, public, razlet, cu jumatate de gura - restul zicerilor vor pastra oricum amprenta unor contradictii inavuabile.

Am uitat intamplarea aia cu o pisica dragalasa, tarcata, cu tors imbietor, ce nu-si demasca vicleniile, la vederea careia ma cuprinde insa teama si, exact in clipa in care imi inving fricile si dau sa o mangai si sa ma joc cu ea incepe si ma zgarie teribil pe picioare pana mi se iveste sangele, dar fara durere, sunt preocupata exclusiv de faptul ca am avut dreptate. Nu trebuia sa initiez jocul… mi se confirma ratiunea fricii, iar asta ma multumeste si incep sa imi surad singura, constatand ca nu ma hranesc doar cu fantasme. Am tot dreptul sa imi fie teama.

Mereu am avut teama asta de pisici si de creaturile care imi sunt asemanatoare, pe care am senzatia ca le cunosc de o viata, actori pe o scena foarte intima, carora le-am urmarit constant reprezentatiile, gesturile, negatiile, pierderile, starile de echilibru perfect, absurditatile, esecurile naturale de cabotini, fara pretentia aplauzelor… pe scurt, fac parte din mine. Cunoscandu-ma, mi se face teama, cunoscandu-i, ma recunosc.

Norocul meu ca am invatat sa uit.
Norocul meu ca inca exista si voi putea sa imi amintesc.

pentru ca exista unele sunete de care ma las patrunsa obsesiv:

Parisienne Moonlight

J'ai fait une promesse

So feel autumn rain

It's all in your head, sweety...

Ma regasesc in nuante suspecte de albastru incredibil de alb, admir fantezista lucratura a unei chei cu care imi zavorasc periodic starile de abandon si ma incanta sa ma dezvalui fragmentar pe polita unui cerc restrans de spectatori dezinhibati. Nu clisee retrospective, nu inacntatii soporifice in fata oglinzii prafuite, nu celebrari tendentioase ale noptilor cand in menajerii se toarna filmele mute... ma reintregeste doar concupiscenta reificata a discursului soptit in urechi anonime, in compartimente goale de accelerat, despuiat de puncte esentiale si adaugiri pueril de sistematice.

Savoarea cafelelor pe buze adormite, oftatul palid al usii inchise pe fuga, dimineata lunga, tomnatica, croita atemporal pentru inca o imbratisare, inca un raspuns, inca o grimasa ascunsa de suvite indecise, urmate de refugiul navalnic intr-o pagina de metaliteratura- trecerea in plan secund a regretelor neelucidate de ramas-bun...

Galeria "minutismelor" vitale.

Oare daca o sa rog un copil sa ma invete sa inalt un zmeu voi fi mai curajoasa ?

Proba de calatorie, insemnata postum

Ciutura atarna a sfidare pe fundalul arsitei inecacioase. In desertul deposedat de ultima licarire de viata se inalta piedestaluri... pentru vanitati, orgolii, vise imprastiate si alte stranii fructe ale pamantului- prea aproape sa le gusti, fie si pe ascuns. "Sus, inainte !" , iti ordoni, stramosii au netezit drumul pe curcubee, trunchiuri de brad... de ce sa nu iti oferi prilejul unei cai intoarse din Paradisul pustiit ? Prin temple iluzorii, tampla intarzie sa zvacneasca, asculti la liniste pana nu o mai auzi decat in melodia sfaramarii unei pietre... inaintezi.... spre un potential gramofon care sa taca, pe potentialele-ti picioare, care printr-un potential absurd nu vor mai umbla decat taras, fara de tine si potentialele tale ganduri. Olfactiv, nu se mai simte decat dulceata gretoasa a cuvintelor prost combinate, care refuza sa-ti plamadeasca preaplinul in mantii difuze de emotie, cu care sa te invalui in asteptarea unei a doua faceri.

Digitale pictate

In garderoba imaginara am o colectie de manusi si una de peruci. Cand vrei sa devii altcineva e suficient sa iti schimbi mainile, sa le modelezi ca pe lut. Problematica mainilor suscita aspecte de forma, de consistenta carnala de pe metatarsiene, de unghii acutite intelepteste, de coloratura ideatica asociata cu nuanta ojei frantuzesti, de degete ramificate , de distante cuviincioase intre falange sau de felul in care le cumintesti in poala (dreapta peste stanga, sau viceversa, amandoua pe genunchi sau una langa alta in semn de confuzie, atarnand cu nuferii palmelor in sus). Nu e simplu deloc sa le oferi mainilor educatie. Pedagogi inmanusati in piele alba pana la cot te mustra cu indexul indreptat in tavan, lasand amprente pe constiinta degetelor incrucisate ale discipolilor. Manusi din pene, manusi din satin, manusi din catifea, manusi din panza de paianjen… Manusi in care degetele au liberatate de miscare, manusi rigide din gips, instrumente punitive din care iti scoti mainile invinetite. Manusi pline de viata, colorate, manusi pentru ocaziile speciale de toata ziua in care te poti insera cu totul, pana peste cap, topanind intr-un singur deget pe o scena in care simbolismul strangerii de mana e ridicat la rang de arta.

desirand si concluzionand:

Singuratatea ca un fir de lana, pamantul - acest ghem singuratic...

Instinctul lui Inez

O poveste ale carei principale coordonate sunt muzica si atemporalitatea. El, Gabriel Allan-Ferrara este dirijorul orchestrei, ea, mexicana Inez Prada- vocea mezzosopranei. Se intalnesc de trei ori intr-o singura viata, atunci cand pun in scena intr-o maniera revolutionara "Damnatiunea lui Faust". Dincolo de scena nu li se permite nimic, ei insisi refuza prelungirea uniunii perfecte prin muzica intr-un surogat vremelnic precum iubirea intr-o lume imperfecta. Au parte de extazul suprem, devin calatori in timp, depasesc dimensiunea abrutizanta a existentei, se manifesta derealizarea prin muzica sub efectul metamorfozei prin iubire, sau amandoua sub influenta unor forte dincolo de bagheta si cant, ce razbat universul simfoniilor lui Berlioz.
Inez nu este altceva decat glas, ecou al unor vremuri ancestrale, amalgam de senzatii si sunete armonioase izvorate din pieptul primei femei a erei glaciare, al carei strigat de disperare se transforma in cantec. Acest cantec se inalta cu toata forta instinctelor care bantuie tenebros zorii Constiintei.
Planurile temporale se intrepatrund fara sa deformeze omogenitatea trairilor. Celalalt fir narativ surprinde drama lui a-nel si ne-el, prototipurile societatii primitive, lupta lor intru stapanirea naturii si revolta in fata legii patriarhatului constituind o reinventare a mitului celor dintai oameni ai Genezei. Groaza marcata de neputinta isi gaseste izbavirea in cantecul ce transcende veacurile. Femeia animalica, dominata de pulsiuni si spaime, care se reveleaza si devine constienta de ea insasi prin iubire, subjuga timpul si transmite perpetuu generatiilor de humanoizi armonia primelor forme de durere.
Scriitura este vibranta, o partitura interpretata cu patima de o penita a carei forta mistificatoare face ca la finalul spectacolului sa se dovedeasca de neinfrant instinctul de a aplauda in sala launtrica a cititorului.
In constructia personajelor, Carlos Fuentes a avut ca modele pe fermecatoarea voce si femeie Maria Callas, iar Gabriel este proiectia romantata a dirijorului roman Sergiu Celibidache, al carui temperament scenic l-a impresionat vadit pe scriitorul mexican.

telurice

Mana si cutitul care taie painea.
Painea e cutitul care taie mana. Pana in cartilajele putrede se simte durerea taierii, reverberand sinistru in mainile agile, dar indiferente. Fervoare si indiferenta. Astea sunt substantive. Si adjective pentru tot restul substantivelor care se scriu cu majuscula.
Sangele cald il regasesti la scriitorii latini si la animalele sacrificate in numele zeilor taciturni. E nevoie de sange rece pentru a tasni sangele cald, pentru a deveni rece, ca apoi sa fie reincalzit de mana care taie painea.

uneltiri pe-o vara

Vara imi surade ca o femeie din cartea lui Makine inainte de declansarea blitzul unui vechi aparat de fotografiat. Pentru a remedia cu o tusa naiva pasiunea (la fel de naiva, poate) din privire si a conferi in egala masura expresiei de pe hartia cu clipa imortalizata un aer misterios si totodata inocent, frantuzoaicele interbelice rosteau magicele cuvinte " petit poème ...", inflorindu-le astfel gura intr-un suras izvorat din aduceri aminte sau poate din le simple motif al recurgerii la un astfel de sirletic feminin. Se prea poate, de asemenea, sa fi fost rezultatul unei efuziuni pasagere, la gandul ca ochii iubitului ce probabil se vor fi scaldand in peisaje de pe meleaguri indepartate vor privi cu drag chipul imprimat pe carton.
Indolenta clipei extinsa cat o vara ma trimite in hamacul imaginar si ma face uitata acolo pana la certitudinea viitoarei toamne. Citesc pe carti neprelucrate, direct pe scoarta arborilor napastuiti de lirisme postmoderne, idei conturate in alfabet vegetal, filosofii milenare nerastalmacite, ce stau cuminti si isi asteapta interpretarile. Ma voi duce direct la lucruri, pentru a invata despre oameni.
Spre finele lui Gustar imi voi lua literele in traista si voi purcede spre tarmul Pontului Euxin, supunandu-ma astfel tendintelor capricioase ale verii. Alegele nu se vor fi uscand pana atunci la la soare,
(di)speram.
Le vent me portera...

Vreau (?)

O briza marina intra nesalutand pe fereastra ce a stat deschisa toata noaptea. Miroase a nisip , si a soare, si a nouri de vara, si a toate cele acoperite de delasare. Dintr-o servitute neinteleasa unii se trezesc sa o inchida, la orice urma de ordin. Nu ma cert cu nimeni, dar nu din dorinta de a-i intelege pe toti. Uneori ma prefac ca inteleg, pentru ca nu vreau sa se inteleaga ca am inteles. Stiu ca e un soi de diplomatie rudimentara si, in esenta, de prost gust. Nu e vorba de aripi sau de cutii goale de carton… ce diferenta e intre cele doua?! Imi place sa imi port cateodata aripile in cutii. Pasibil de contestare, sfertul de zi ce a mai ramas il inchin cu bucurie scrijelirii pe perete a unor diferite perechi de aripi. Cu creta. Aripi albe. Vreau sa am in cutia mea cele mai frumoase si mai diferite aripi. Doar pentru mine.

Reasumarea vechilor decizii

Se zvarcoleste in cearsaful umed, innodat in jurul trunchiului sau de barbat mioritic, legatura stransa cu fir gros de lana si nod intarit in diadema antica de imparat nomad. Dincolo de incarcatura psihologica pe care o simte inghioldindu-l sub coasta nu ii alearga pe crestele mintii niciun gand salvator. Salvarea se presupune ca ar veni din lucururi marunte, asupra carora nu stai neaparat sa cugeti. Din piept, arsura de vodka nestinsa se pierde in grimasa zambetului desenat stramb in intampinarea femeii cu cafeaua amara. Il revigoreaza mai mult umbletul ei apasat decat amestecul de nisip, cafea si apa. Fusta ii cade in pliuri usoare pana la glezna groasa si pictata in mozaicuri renascentiste, subliniindu-i varsta imprecisa si conferindu-i alura de portret regal neterminat de la bust in sus. O surprinde innapoindu-i surasul ca la zeama de portocala. Uita de durerea surda de sub coasta observand detalii diverse, printre care faptul ca si-a schimbat cerceii. Trebuie sa fi fost o alegere influentata de pasajele ce contureaza atmosfera epocii victoriene din cartulia cu care isi desavarseste zilnic exercitiul de lectura ( scriere a unui fost prieten, pe vremea cand polemica era de-o schioapa ). Cercei lucrati in varf de ac, in forma de colivie cu zabrele orizontale ce se arcuiesc viguros pe masura ce se indeparteaza de lobul urechii si usi de metal ieftin deschise fortat. Se indrepta de sale si ii intinse licoarea aburinda si amaruie ca gandul ivit la timp nepotrivit. Se opri o vreme langa fereastra privind un zbor frant de idee si se certa apoi in doua vorbe cu un val de nenorociri ce ameninta sa patrunda in casa. Rase ironic, arunca zatul pe geam si o lua la goana din camera cu gandul ca maine il va elibera pe individul care a ucis-o. Nu vru sa lase loc si prilej de bucurie.

Stand-by mood

Norii cumulus de pe cerul de azi ma indeamna sa rasfoiesc jurnale de calatorie din Evul Mediu. E asa, captivant sa privesti de pe o singura banca puzderia de nouri ce se rasfira si se imbina in felurite forme si dimensiuni. Imi suna in urechea stanga un verset cantat de un cor de fete vesele. Am zis astfel sa las balta orice abordari teleologice si sa ascult in liniste la halucinatiile mele auditive, eveniment ce se desfasora intr-un fel cu totul exceptional (cam o data la patru ani :) ). Mi-e imposibil... E ingrozitor cand oamenii tac atunci cand frazuiesc intensiv vorbe goale de sens, numai sa isi faca simtita prezenta. Ca niste goarne stricate isi converseaza neincetat aventurile culinare, analizeaza comparativ dusul cu intorsul de la piata, cerceteaza ipoteza portofelelor goale, te indeamna pe deasupra sa ii asculti si sa ii aprobi. Timpuri grele substituite timpilor morti. Trebuie sa ma iau in serios pana nu ajung sa am prea multe intrebari si niciun raspuns.

Cuvinte intinse

O farama de mister intr-un cerc partial inchis. Distopii nuantate in culorile pamantului si doi oameni sub o bolta de luceferi perversi, tinandu-se de mana, tacand sau abtinandu-se sa nu strige, sa nu se infioare de propriul urlet ce s-ar agata de crestele stalpilor de telegraf, dispersandu-se apoi in frunze artificiale cu striatiile electrizate, insonore in dansul brutal al caderii. Privirile nu se innoada in acelasi punct, buzelor le lipseste rictusul intepenit in acelasi colt, marginile nu sunt ale aceleiasi prapastii, bucata de pamant e doar podul subred dintre ape. Lumea se limiteaza la un singur punct cardinal daca e privita printr-o fereastra rotunda, cu rama noduroasa si geamuri anti-glont. Voluptatea acromaniei o lasam pe vara viitoare, cand va izbucni sub o alta bolta, intr-un alt cerc, iar mainile impreunate le vom usca la soare, facandu-le uitate de la umar in jos. Timpul va atarna imemorabil pe crengile arborelui care va inchide cercul. Cercul de arbori. Lipseste unul singur pana la vara ce va sa vina.

Din ascultate

Ea: Mai canta-mi o data cantecul ala pe care eu te-am invatat sa il asculti. E cantecul meu… iar daca nu ai voce momentan (din varii motive, dar eu cred ca raguseala vine de la faptul ca umbli fara manusi) macar ajuta-ma sa-l uit. Imi rasuna oriunde as merge acordul ala stricat. Drege-ti vocea pana data viitoare, sau macar ajuta-ma sa-l uit.
El: Data viitoare sa-ti iei o mandolina. Imi va fi mai usor sa te parasesc.

Ganduri la parada

O masina de citit gandurile… idei indraznete mai avea si Maurois asta, si inca din ’37 ii aparu scrierea cu pricina. Foarte interesanta mi s-a parut concluzia finala a naratorului-personaj, potrivit careia discursurile publice ne feresc de public/ auditoriu, iar travaliul gandurilor personale de noi insine. Desi pe partea stiintifica psihograful asta nu prea are nicio legitimitate (anticipeaza insa evolutia tehnologica, NASA sustinand chiar un proiect al descifrarii gandurilor oamenilor de la distanta printr-o aparatura care sa decodifice undele celebrale, fara stimulare electrica directa a zonelor corticale, precum si frecventa batailor inimii), bazele functionarii mecanismului fiind puse pe seama inregistrarii unor vibratii generate de vorbirea interna undeva in zona laringelui, sunt remarcante efectele pe care le presupune utilizarea acestuia. In roman, perceptia personajului este destul de restransa, raportandu-se la conflictele pe care reuseste sa le medieze in universul sau familial si unele probleme de natura profesionala din cadrul universitatii de a carei catedra apartine. Extrapoland insa situatia, existenta unei astfel de “gaselnite” ridica in primul rand probleme de natura etica. Intruziunea in intimitatea gandirii indivizilor este suficient de pomenit, fara a mai fi nevoie de a diseca in amanunt controversele pe care le implica. Dualitatea naturii umane reiese printr-o analiza rudimentara a realitatii sociale, dar ce-ar mai fi si sa iasa la iveala niste ganduri care de cele mai multe ori nu au nici o intentionalitate practica. Starile vizionare ar fi suprimate voluntar , ar genera probabil atat o gandire haotica cat si comportamente potrivit acesteia. Gandurile “negre”, ascultate posteriori de subiectul in cauza ar capata concretete, accentuand stari negative care intial nu au aparut decat fulgurant. Maurois ridica o ipoteza pe care specialistii de astazi o transforma in realitate. Poate ca e dezirabil sa cunosti intentiile unui criminal, sa faci lumina intr-un proces, sa stii ce gandeste despre tine “x”, daca te inseala sotia, insa reversul acestei inovatii ne-ar revendica si ultima ”centura de siguranta” a libertatii - libertatea mentala. Am sta probabil sa analizam gandurile vecinului referitoare la noi, acesta gandurile noastre referitoare la ce gandeste el si tot asa pana la cufundarea in niste analiza nefondate pentru ca nu intotdeauna gandul se potriveste cu fapta. Avem libertatea de a gandi si pe cea de a alege. Nu avem insa libertatea sa alegem ce gandim, in cel mai bun caz putem doar sa ne construim un mod de gandire, conform unei grile de valori asimilate de-a lungul experientelor noastre, prin invatare, imitare, ceea ce confirma cu atat mai mult bazele antagonismului uman primordial. Iar vorba unui erudit, vinovat se poate considera si cel care nu a apucat sa gresesca.

Camila cu cinci picioare sau pumnalul din perna cu fulgi?

Ai putea spune ca este o tipa tantosa, dar foarte delicata, in special pentru ca isi lanolizeaza mainile cu untura de peste, iar unghiile si le vopseste ostentativ cu preparat din migadala uscata la soare plus alte ingrediente secrete, iar gatul... oh, gatul ii este atat de lung dar intr-un fel in care nu iese din tiparele normalitatii. A trait la impreunarea a doua veacuri triste, nedate istoric, dar insemnate intr-o condica ce nu se mai gaseste. Fix cand a pus piciorul dintr-un veac in celalalt, rochia fiindu-i prea stramta s-a crapat dramatic pe pulpa dreapta, iar de atunci a simtit acut nevoia de a fi independenta. Se scalda zilnic in bai de soare si a capatat prostul obicei de a-si picura beladona in ochi inainte de culcare. Intrebata de ce nu a putut decat sa ingaime ca viseaza tern in cele trei nopti in care luna nu se arata pe cer, dar ca nu se pricepe sa stabileasca niste legaturi evidente intre evenimentele astronomice si deprinderile sale cotidiene. In particular, ofera meditatii neremunerate despre esenta eului unor juni plictisitori, reusind astfel sa se achite de niste datorii civice pe care in alte circumstante nu le-ar fi resimtit percutant. Cel mai bun prieten ii este un filatelist, un ins de la care primeste in fiecare dimineata scrisori netimbrate, si cu care s-a intalnit pe-o margine de noapte, moment favorizant sa cada amandoi de acord ca ar fi total neindicat sa bea cafea dintr-o singura ceasca.
Unde poti da de ea? La rascrucea orelor aplatizate in farfurii de tort, unde croseteaza experiente neimpartasite.

Propedeutici insomniace

Pentru ca inceputurile dor (in final) si nu sunt niciodata traite intens. Sunt fulgurante, aparent inofensive si tratate drept urmare superficial. Ignoranta din debut (orice fel de debut) lasa in urma ei doar o suma de trairi dispersate, un cumulum de emotii difuze, o senzatie de vid evaluata tardiv si pusa pe seama unei conjuncturi fortuite. Uneori nu iti propui sa incepi nimic. Inceputurile nereusite se suprapun intotdeauna unor finaluri ratate, alaturandu-se nefiresc. Sunt unele goliciuni pe care le poti imbraca numai noaptea. Cineva spunea ca nudurile se cer contemplate, iar goliciunile imbratisate. Nuditatile sufletului devin goale la orele prietenoase din noapte. De-aia sunt fabuloase noptile luminoase si transante, iar asta o stiam de la bun inceput...

once upon a time

"Aveam bilet la Simfonia a IV-a a lui Mahler, fiindca nu am gasit mai ieftin si conducea Bruno Walter, am luat bilet in primele staluri. Iti poti inchipui un vechi walach frust si nedus pe la biserici, in inflorirea aia de gateli parfumate si busturi si maini si pieptanaturi. Mi-a luat ochii si pentru moment n-am fost in stare sa rezolv in parti incalcirea de minuni. Dar, cand a inceput simfonia (stii tu: nevoia de a elibera spatiul, cutremurul dionisiac al muzicii), imi abat privirile la stanga, si vaz asa, ceva fara pereche. Ce sa-ti spun? O stralucire, o nemiscare si o tensiune. Mai ma uit o data si vaz acumulat deasupra cefii un fel de melc de aur, un ornament greu si mat, un par cum n-am putut nici sa-mi inchipui (...). I-am prins mana si am ramas asa pana la sfarsit.

Pe urma am asteptat-o afara, la iesire. Vorbea frantuzeste, mi-a fost mai usor sa-i spun ce vreau. Am rugat-o sa-mi dea voie sa mai prelungesc inca un moment emotia impartasita si sa mergem alaturi. Pe urma am orientat-o catre o cofetarie si, intrecandu-ma cu elocinta, numai sa nu-i dau timp sa se reculeaga si sa se sperie, ne-am asezat. Mai, ce i-am spus atunci sunt lucruri pierdute pentru oameni. De unde le scoteam ?... ! "



(Ion Barbu catre Tudor Vianu, la 18 mai 1922)

Suflul bland al trairilor transcrise odinioara.

Cu picioare vegetale

Am de ceva vreme, noaptea, un vis arborigen, un “vis vegetal” ca sa adopt sintagma Magdei Isanos (poemul ei este superb), ce ar caracteriza cel mai graitor reveriile mele nocturne. Sunt transpusa in fiece perioada selenara intr-un spatiu magnific, rupt din paginile cu vechi basme romanesti, cu creaturi si fiinte viclene, malefice, dar care, ciudat, nu imi fac niciun rau. Sunt chiar binevoitoare, insa de cele mai multe ori indiferente. Trec pe langa mine ca si cum nu m-ar vedea. Pasesc, la randu-mi, cutezatatoare printre radacini de copaci ravasite, prin poieni indoliate ce deschid poteci sinuoase spre guri de pesteri hidoase, cascate in bezna, luminate partial de pulberea selenara. Port de fiecare data o rochie diferita, asortata unor stari de spirit pe care nu pot spune neaparat ca le incerc pe moment (predominante sunt negru si violet), cu trene lungi, pe care le terfelesc printre tufele salbatice, de care mi se agata tot soiul de animalute dubioase, cu maini micute ce apuca strans bucata de material, iar o parte din ele se urca pana spre umar, incurcandu-mi-se in par, insa neincomodandu-ma defel. Ba chiar imi tempereaza unele stari de neliniste prin consolatoarea lor prezenta, dandu-mi astfel siguranta in peregrinarea onirica.
Inaintez prin hatisul vegetal, intr-un mod intruziv uneori, turmentand tihna bietelor jivine, insa imi vad de drum, sub imboldul unei chemari pe care nu pot sa o definesc ca fiind intrinseca sau venind dinafara.
Alerg ca si cum as vrea sa cuprind cu toata fiinta-mi sufletul padurii, sau mai degraba sa ma simt pe mine incorporata in freamatul viu al copacilor, in linistile ce tasnesc din adancurile pamantului spre inalt sub forma sevelor ce se raspandesc pana in varful frunzei, dinamizatoare, purtatoare de viata, in toate reprezentarile si “reprezentatiunile” de copaci si plante, prefigurand imensitatea si fundamentele esentiale ale unui spectacol de un verde exploziv, halucinant, cuceritor, absorbitor pana in nuantele sale ultime.
Exact ca o balada in care omenescul e captivat de sensuri ce intarzie sa i se releve, teluric ce se intrepatrunde astfel difuz si sublim cu aura ce inconjoara nepatrunsul, pierzandu-se definitiv doar pentru a spori ofranda in numele necunoscutului.
Totul se succede rapid, cu un ritm mai alert spre final, cand ma opresc fermecata langa copaci ce incep sa glasuiasca “arboriceste” si maiestral arii din Traviata. Nimic mai incantator decat un cvartet de copaci batrani intonand baritonal celebra bucata muzicala, saltand prin urmare padurea, si intunericul, si… si... sufletul.
Adorm neadormita la o umbra de copac nemaintalnit decat intr-un vis asemanator. Puternic si cu asezamant de pamant cald si primitor la radacina. Ma trezesc doar pentru a stinge lumina. E iarasi noapte. Visele nu se repeta de cate ori iti propui pe alta perna decat cea de acasa.

Echilibristica naiva

e liniste pe o parte a orei. pe cealalta bat din aripi leii. isi cheama leoiaca puii rataciti din desert. unu doi. unu doi. ultimele secunde rag. dali se inseala. timpul nu e lenes. timpul nu are nicio valoare. investiti aiurea. dragii mei. aveti o bucata de viata. nu se masoara in secunde. ore. sau ani. se masoara cu picioarele pe tarm. talpa e cea mai mica unitate in problema asta a voastra. uite asa. pe malul marii. se ia si se masoara una. doua. trei. talpi. daca va gadilati in talpa s-ar putea sa aveti noroc. se adauga astfel o unitate suplimentara. fluierul de glezna. aici intra in joc arbitrul. e un pic mai complex. trebuie doar sa alegeti daca mergeti pe calcaie sau pe varfuri. e liber arbitrul. dar el in sine. nu voi. sa nu care cumva sa fiti saltareti. pasii nu or sa mai ramana pe nisip. dar voi nu o sa va dati seama. pana la urma faceti cum va taie capul. cateodata apare valul. i se vede coama langa linia orizontului. dar nu prea e el luat in seama. cand vine vine. fluieri cat poti dar nu se mai aude nimic. stiti doar ce e mai curios. ca se intampla tocmai cand vrei sa mergi inapoi.

(fragment gasit pe o plaja indepartata)

O optiune

Biroul lui Alexandru Sahidian il tin inca pe hol. L-am primit cadou acum vreo doi ani, dar simt ca nu imi apartine. Il pastrez totusi. Pe la 60 de ani imi voi scrie poate memoriile, sau peripetiile senile de dupa 40. Dementa poate fi pusa in cuvinte mai lesne pe lemnul de nuc decat pe o tastatura de plastic. Imi va fi absolut necesara doar o calimara cu cerneala. Si-apoi biroul are si sertare, omoloagele recycle-bin-ului. Dar nu am sa dau restore. Le voi inchide, inexorabil si dramatic.

posibil ieri

mere coapte printre sticle. caramelizate. pe masa. ceai neindulcit. orizont cu gust de absinth. tamtamuri de toba cheflie. semne impersonale printre lichioruri cu cafea. dispozitie de dispozat. se aude slab boleroul din bodega alaturata. e vina bocancilor ce bat podeaua in ritmuri tribale. pe coltul mesei se aseaza cineva cu spatele la grupul vesel. rasete. omului ii cade basca. se opreste muzica. doar doua secunde. zornait metalic. hei tu. atmosfera cam clipeste aici. nu vrei sa dansezi cu noi. doua ceasuri pana la ziua. imi plac mainile tale si felul cum se impreuneaza in jurul paharului. e gol. ia-l pe al meu. voi inchide ochiul stang. dreptul mi-e inca albastru de la fum. stiu ca iti place albastrul. mi-ai mai spus. de fapt din nastere ii am asa pe amandoi. ochii. doar stangul mi-e inchis la ore cand tu inca obisnuiai sa dormi. iar. vad te impiedici des. ar fi bine sa iti largesti intr-un fel orizontul. am sa iti povestesc maine despre cum am reusit eu. ai rabdare. a ramas doar un ceas. muzica o asculti in surdina cand esti singur. iertare. credeam ca esti cu mine acum. aici. tristetea sunetelor se simte epidermic in doi.

Totul se frange din interior

Proza feminina se complace de cele mai multe ori in detalii nesemnificative care iti taie respiratia, ca un mobilier greoi, baroc, slefuit de timp intr-un fel neautentic. Cat artificial pe langa limpezimea de clestar a condeiului masculin, foarte ascutit si sensibil in acelasi timp prin simplitatea si profunzimea asocierilor izvorate din suprafata neteda a realitatii, care scapa femeii. Femeia nu vede evidenta, atribuie sens oricarui fleac, iar cand mijloacele de intelegere o depasesc scorneste pentru fluturi aripi greoaie de diamant.

"Concretii", un review mai tardiv

Poate sunt desueta, dar nu au rezonat in mine deloc “ultra-mega-cool”-urile din “Concretii”. Piesa de teatru, mai degraba show-ul respectiv, realizata intr-o maniera foarte moderna, aducand a suprarealism are trimiteri evidente la robotizarea actuala, sugerata prin toate expresiile posibile ale instinctualitatii, expuse ca intr-un clopot de sticla. Urletele “fara glas” ale personajelor, alaturarea unor semnificatii desprinse din literatura cu reveriile galactice, amosfera inghetata, costumele kitchoase ale figurantilor, viziunea futurista debusolanta conturata si cu ajutorul proiectiilor video din spatele scenei (imagini din razboi, cadre din filme de duzina), replicile codificate intr-un limbaj lubrico-sf, primitivitatea interrelationarii dintre cei trei actanti (un barbat cu reactii animalice la flirturile a doua femei, una adolescenta maturizata precoce, iar cealalalta mai coapta, mai rafinata insa foarte superficiala si stridenta) au alcatuit un spectacol terifiant insa cu un continut foarte profund al mesajului.
Abordarea aparent haotica starneste interesul, iar la o analiza mai fina a secventelor derulate pe scena din “Greenhours” poti constata cu usurinta ca imbinarea lor nu este intamplatoare, ci se completeaza intr-un sirag de idei, care asamblate duc cu gandul la un straniu balci al desertaciunilor .
“Criza este una a constiintei”, una dintre replicile “masculului”, este emblematica in descifrarea expunerii alegorice in straie de teatru modern. Prin mecanicizarea lor, “concretii” se apropie insa de abstract, sunt lipsiti de viata si totodata previzibili, redusi la o logica simplista, reactivi doar la nivel vegetativ. O lume cibernetizata, construita pe relicvele unei instinctualitati primare, intr-un mediu ultra-sofisticat pana la artificial, totul upgradat de replici sumare, saturate de anglicisme frivole, repetate delirant, ce mentin la intensitate redusa legaturile dintre personaje.
Piesa este adaptata dupa un dramaturg rus, Vladimir Sorokin si pusa in scena de Alexandru Mihaescu. As merge si a doua oara doar daca s-ar desfasura intr-un cadru mai “aerisit” (mi-am sucit gatul sa pot repera evolutia actoriceasca, tanti de langa noi nu avea coc, dar adoptase o pozitie contemplativa odihnindu-si tampla-n palma, iar dupa mine s-au mai sucit cativa oameni ).

P.S. : Nu-i chiar asa cum zice actorul, mai sunt destule gesturi care ne surprind, idei care ne anima, "interioare" altfel decat goale, cunoscuti si necunoscuti care nu doar "joaca", ci fac "piese" cel putin la fel de bune precum "Concretii". :)

Pe langa ora

Pentru ca astazi nu pot dormi cu geamul deschis, draperiile s-au dizolvat usor pe covorul primelor ganduri de dimineata. Rade pe sub mustati timpul din urma, cel pe care ignoranta mea infatuata l-a facut ghemotoc si l-a lasat sa isi strige secundele undeva la colt de strada, exhibitionist. As vrea sa am un plan foarte ordonat pentru una din dupa-amiezele viitoare (chiar saptamana asta, de s-ar putea), niciodata nu am fost insa un bun strateg, niciodata cum s-ar spune nu m-am ofuscat pentru ca mi s-a dat peste cap un program “batut in cuie”. In felul asta poti intampina voios orice situatie inopinata. Delasarea sa fie trend-ul societatii contemporane? Nu-i bai, sa se “scofande” pamantul (zisa unui uncheas vecin al meu), astazi urmarim un senzational reality-show; de ce sa ne ingrijoram prea tare? unul dintre job-urile cele mai bine platite va fi cel de organizator al timpului liber; resursele noastre sunt pe duca? avem o paleta larga de produse alimentare modificate genetic; la noi nu e vorba de cupiditate, ci de preintampinarea eventualelor lipsuri; legea nu se impotriveste nici consumului excesiv de zahar, sare si grasimi (e doar o sugestie), dar este mai dificil de achizitionat lapte, carne, oua.
Mi-ar placea sa primesc cadou o panglica mov, pestrita, cu care sa imi prind draperia, aluneca de fiecare data cand ma uit pe fereastra. Nu stiu insa sa fac o funda ca la carte, in ciuda insistentelor si efortului depus de bunica mea sa ma invete. Inainte sa merg la scoala o rugam intotdeauna sa imi lege sireturile, dar chiar daca nu o rugam, se oferea ea, nu-i placea sa vada ca “nu sunt in randul lumii”. O sa ii cumpar cand merg acasa un buchet de flori, adora sa o magulesc si stie ca nu o fac inadins, ci ca sunt “simtitoare”. Cel mai mult o fac pentru ca m-a invatat sa recunosc si sa nu ma alatur oamenilor fatarnici, intr-un fel, sa ii “culeg” pe cei de care ma-nconjor (ciudat, ce repede uitam! ) . Nu stiu cate dintre povetele ei am internalizat, insa s-a straduit sa imi dezvolte un al saselea simt al cunoasterii care mizeaza pe ceva mai presus de interpretarea cuvintelor si faptelor. Exista masti frumoase pentru toate. Exista si masti mai putin frumoase pe care insa oricat ai vrea nu poti sa nu le porti. Anima si animus, persoana si personajul, culoare si colorit, natura si arta. La ce se poate ajunge mai usor? Naturaletea artei sau arta naturii?
In ce carte era descris un soricel care incerca sa tintuiasca peretii unei camere ce se stramtora? Imi amintesc doar de eforturile lui disperate (imi pare ca “Spuma zilelor”). Oare soarecele ala era singur? Sa fi fost un soarece de biblioteca veritabil care, cunoscand pana-ntr-atatea avea nevoie sa traiasca si o drama reala? Sau din contra, sa fi fost incercat de prea multe sentimente? Lipsa dramei sa fie cea mai acuta dintre rele? Spre recitire.


Starile de prostratie creeaza dependenta. Mizantropia intra in sfera patologicului? (predispozitia pentru compania unei categorii a impertinentei cu folos , pe fond de revolta, se pune?). Stop aici (a se ignora ultimul paragraf, draperiile sunt bune doar pentru a cerne lumina).

Instantaneu din fumoarul fictiv

Poti sa te indragostesti de felul in care cineva fumeaza o tigara. Actul in sine poate fi transformat in adevarata arta (sau transfigurat artistic pentru ca este spontan si nu fix programat vreunei anume simbolistici), printre multe altele care nu poarta un nume, cum ar fi felul in care o femeie se machiaza, tinuta si gesturile pe care le adopti in timpul studiului, lecturarii unei carti din pura placere sau parcurgerii unui cotidian de afaceri. Unii citesc energic, cu fervoare, miscarile oculare sunt rapide, cartea este tinuta cu ambele maini, expresia faciala a emotiilor este evidenta, contactul cu exteriorul este mentinut doar printr-o fixare brusca a unui punct imobil cu privirea ce se desprinde dintre coperte, hipnotism determinat de imperiozitatea de a adanci o idee in care te regasesti, careia ii reprosai deseori latenta si care deodata ti se releva surprinzator, ca atunci cand esti deposedat de un bun de care nu te foloseai, dar totusi iti era necesar. Mai se intalnesc cititorii fashionable, carora cartile le vin ca un accesoriu si (mai ales la femei) pozitia corporala se schimba vizibil. Parul trebuie sa fie neaparat intr-o parte, coafura elaborata pretentios ca paragrafele care incep cu litere rupte din scrisori medievale, cartea este tinuta ca o esarfa de care te descotorosesti pentru ca iti e prea cald, dar pe care o ti-o pui gratios pe mana pentru ca e tesuta cu fir scump. Concentrarea se poate zari din atingerea fina a buzelor cu varful limbii, din degetele care mai odihnesc putin pe coltul paginii inainte de intoarcerea filei, neputandu-se afirma astfel ca lectura se face la modul superficial.
Mai se gasesc cititorii inverusnati, despre care care se poate spune ca actul lecturii emana un soi de misticism, traind parca la nivel senzorial educarea spiritului. Sunt complet rupti de cadrul exterior, iar respiratia se regleaza in functie de topica frazei sau de semnele de punctuatie. La ei mecanica cititului se poate asocia cu starea preparatoare a creatiei.
Alte categorii de cititori se mai pot intocmi, insa ori nu li se poate pune o eticheta, ori se poate remarca cu usurinta ocazionaliatatea actului. Unii citesc din plictiseala, altii ca si cum ceea ce citesc nu le satisface indeajuns curiozitatile savante, citesc emfatic, ca un suveran doleantele poporului sau un profesor depasit o teza originala prin emergenta inovatiei sau dimpotriva, un profesor creativ o teza neinspirata.
Cam asa e si cu tigara. Unora le vine precum o prelungire a mainii, neputandu-se remarca din exterior cand incep sau cand termina tigara. Sunt fumatori inraiti, fumatori sociali, fumatori camionagii, fumatorii care nu se pot lipsi de port-cigarette, pufaitori, varstnici, adolescenti, fumatori pasionati, cu tabieturi, in fotolii, pe plaja, dimineata, la ferestrele deschise din noapte. O parte din ei fumeaza din plictiseala, altii imita un comportament vizand intregarea intr-un anumit grup, foarte multi se apuca intr-o doara, altii avand o perspectiva sumbra a zilei de maine. Impanzesc cafenelele, discotecile, strazile,coridoarele institutiilor, parcurile, lupanarele, restaurantele de lux, bodegile, maidanele… Fumul de tigara se ridica ca o jertfa neprimita inchinata unui zeu pagan.
Indivizi care isi aprind tigara in treacat, vazandu-si de drum cu capul plecat, altii ce se opresc pe o banca, sau langa un burlan si te intreaba increzatori daca nu cumva se face sa ai “un foc”. Tigara fumata mefistofelic in colt de gura, pufait superficial de duduie parvenita, tigari subtiri, purtate de degete ale caror maini creioneaza gesturi ample, urmand cursul fumului ce transcende tacit, ramificandu-se in rotocoale ce dispar pana la al doilea fum.
Tigara ca stare, substitut de sentiment, senzatie de lume intoarsa pe dos, fum ce se interpune ca un zid intre bizar si palpabil, capriciu sau doar detasare. Relas inchipuit…
“Invidiez fumatorii, au acele cinci minute cand raman singuri cu conflictul lor” (Paler).

Este arhicunoscuta “tigara de dupa”, sau de ce nu “in timp ce” fireste, te inspaimanta teancul de dosare nedeschise, cursurile imprastiate in tot patul, prezentarea de maine, proiectul neterminat (pacat ca sporeste anxietatea, si nu o reduce asa cum se amagesc consumatorii).
Intrebat de un discipol al sau despre traducerea psihanalitica a fumatului, relatia acestuia cu vreun tumult interior defulat, manifestare nociva dictata de "obscuritatea" inconstientului, Freud raspunde cat se poate de senin : “Sometimes a cigar is just a cigar…”. Poate ca raspunsul asta spune mult mai mult decat eu (nu) am reusit sa sugerez. Doar incercam sa uit de cursul de la Logopedie in vreme ce imi incurajam viciul (efectele negative se mentioneaza dupa sesiune).

o recuzita subevaluata

Isi imbraca sumar cuvintele in cerneala ( rosie, asa poate vorbi mai "intim" ) si de fiecare data plescaie cand e multumit de scriitura, ca dupa ce termini de mancat un covrig uscat si ti-e sete. Maica-sa ii spune sa lase deoparte sentimentalismele astea cu "eu vreau sa fac arta" , insa Tony ii spune mereu ca "da" , are potential , numai ca "tine-te de treaba" , altfel se pierde si e mare pacat.
Matusi-sa aia , care e o zdreanta si pe care unchi-su' a gonit-o de acasa ii e muza, sau i-a fost pentru unele poeme mai deocheate, dar cu mare substrat filosofic si chiar se intalneau o perioada, in spatele blocului, sub teii inca infloriti, evident, ea ca muza, el ca artist, ea rezervata, el cuprins de fiorul creatiei, ea convinsa ca il ajuta, el neinteles si imbatat de parfum de flori de tei.
Si-a luat revansa intr-o dupa amiaza (fata de lipsa de cooperare a matusii) , dar de atunci si-a schimbat si muza, preferand sa se lase inspirat de trompele elefantilor pe cale de disparitie, profund captivat de inclinatia acestor animale spre reinterpretarea sfaturilor batranilor indieni.

p.s. : Ceea ce admir la elefanti este ca sunt diferiti de restul turmei din care fac parte. Si iarasi, o insemnare pe care mi-am luat-o intr-o promenada diurna e ca nu sunt deloc falocentrici !