duminică, 22 februarie 2009

once upon a time




"Aveam bilet la Simfonia a IV-a a lui Mahler, fiindca nu am gasit mai ieftin si conducea Bruno Walter, am luat bilet in primele staluri. Iti poti inchipui un vechi walach frust si nedus pe la biserici, in inflorirea aia de gateli parfumate si busturi si maini si pieptanaturi. Mi-a luat ochii si pentru moment n-am fost in stare sa rezolv in parti incalcirea de minuni. Dar, cand a inceput simfonia (stii tu: nevoia de a elibera spatiul, cutremurul dionisiac al muzicii), imi abat privirile la stanga, si vaz asa, ceva fara pereche. Ce sa-ti spun? O stralucire, o nemiscare si o tensiune. Mai ma uit o data si vaz acumulat deasupra cefii un fel de melc de aur, un ornament greu si mat, un par cum n-am putut nici sa-mi inchipui (...). I-am prins mana si am ramas asa pana la sfarsit.

Pe urma am asteptat-o afara, la iesire. Vorbea frantuzeste, mi-a fost mai usor sa-i spun ce vreau. Am rugat-o sa-mi dea voie sa mai prelungesc inca un moment emotia impartasita si sa mergem alaturi. Pe urma am orientat-o catre o cofetarie si, intrecandu-ma cu elocinta, numai sa nu-i dau timp sa se reculeaga si sa se sperie, ne-am asezat. Mai, ce i-am spus atunci sunt lucruri pierdute pentru oameni. De unde le scoteam ?... ! "



(Ion Barbu catre Tudor Vianu, la 18 mai 1922)

Suflul bland al trairilor transcrise odinioara.

joi, 12 februarie 2009

Cu picioare vegetale


Am de ceva vreme, noaptea, un vis arborigen, un “vis vegetal” ca sa adopt sintagma Magdei Isanos (poemul ei este superb), ce ar caracteriza cel mai graitor reveriile mele nocturne. Sunt transpusa in fiece perioada selenara intr-un spatiu magnific, rupt din paginile cu vechi basme romanesti, cu creaturi si fiinte viclene, malefice, dar care, ciudat, nu imi fac niciun rau. Sunt chiar binevoitoare, insa de cele mai multe ori indiferente. Trec pe langa mine ca si cum nu m-ar vedea. Pasesc, la randu-mi, cutezatatoare printre radacini de copaci ravasite, prin poieni indoliate ce deschid poteci sinuoase spre guri de pesteri hidoase, cascate in bezna, luminate partial de pulberea selenara. Port de fiecare data o rochie diferita, asortata unor stari de spirit pe care nu pot spune neaparat ca le incerc pe moment (predominante sunt negru si violet), cu trene lungi, pe care le terfelesc printre tufele salbatice, de care mi se agata tot soiul de animalute dubioase, cu maini micute ce apuca strans bucata de material, iar o parte din ele se urca pana spre umar, incurcandu-mi-se in par, insa neincomodandu-ma defel. Ba chiar imi tempereaza unele stari de neliniste prin consolatoarea lor prezenta, dandu-mi astfel siguranta in peregrinarea onirica.
Inaintez prin hatisul vegetal, intr-un mod intruziv uneori, turmentand tihna bietelor jivine, insa imi vad de drum, sub imboldul unei chemari pe care nu pot sa o definesc ca fiind intrinseca sau venind dinafara.
Alerg ca si cum as vrea sa cuprind cu toata fiinta-mi sufletul padurii, sau mai degraba sa ma simt pe mine incorporata in freamatul viu al copacilor, in linistile ce tasnesc din adancurile pamantului spre inalt sub forma sevelor ce se raspandesc pana in varful frunzei, dinamizatoare, purtatoare de viata, in toate reprezentarile si “reprezentatiunile” de copaci si plante, prefigurand imensitatea si fundamentele esentiale ale unui spectacol de un verde exploziv, halucinant, cuceritor, absorbitor pana in nuantele sale ultime.
Exact ca o balada in care omenescul e captivat de sensuri ce intarzie sa i se releve, teluric ce se intrepatrunde astfel difuz si sublim cu aura ce inconjoara nepatrunsul, pierzandu-se definitiv doar pentru a spori ofranda in numele necunoscutului.
Totul se succede rapid, cu un ritm mai alert spre final, cand ma opresc fermecata langa copaci ce incep sa glasuiasca “arboriceste” si maiestral arii din Traviata. Nimic mai incantator decat un cvartet de copaci batrani intonand baritonal celebra bucata muzicala, saltand prin urmare padurea, si intunericul, si… si... sufletul.
Adorm neadormita la o umbra de copac nemaintalnit decat intr-un vis asemanator. Puternic si cu asezamant de pamant cald si primitor la radacina. Ma trezesc doar pentru a stinge lumina. E iarasi noapte. Visele nu se repeta de cate ori iti propui pe alta perna decat cea de acasa.

marți, 10 februarie 2009

Echilibristica naiva

e liniste pe o parte a orei. pe cealalta bat din aripi leii. isi cheama leoiaca puii rataciti din desert. unu doi. unu doi. ultimele secunde rag. dali se inseala. timpul nu e lenes. timpul nu are nicio valoare. investiti aiurea. dragii mei. aveti o bucata de viata. nu se masoara in secunde. ore. sau ani. se masoara cu picioarele pe tarm. talpa e cea mai mica unitate in problema asta a voastra. uite asa. pe malul marii. se ia si se masoara una. doua. trei. talpi. daca va gadilati in talpa s-ar putea sa aveti noroc. se adauga astfel o unitate suplimentara. fluierul de glezna. aici intra in joc arbitrul. e un pic mai complex. trebuie doar sa alegeti daca mergeti pe calcaie sau pe varfuri. e liber arbitrul. dar el in sine. nu voi. sa nu care cumva sa fiti saltareti. pasii nu or sa mai ramana pe nisip. dar voi nu o sa va dati seama. pana la urma faceti cum va taie capul. cateodata apare valul. i se vede coama langa linia orizontului. dar nu prea e el luat in seama. cand vine vine. fluieri cat poti dar nu se mai aude nimic. stiti doar ce e mai curios. ca se intampla tocmai cand vrei sa mergi inapoi.

(fragment gasit pe o plaja indepartata)

luni, 9 februarie 2009

O optiune

Biroul lui Alexandru Sahidian il tin inca pe hol. L-am primit cadou acum vreo doi ani, dar simt ca nu imi apartine. Il pastrez totusi. Pe la 60 de ani imi voi scrie poate memoriile, sau peripetiile senile de dupa 40. Dementa poate fi pusa in cuvinte mai lesne pe lemnul de nuc decat pe o tastatura de plastic. Imi va fi absolut necesara doar o calimara cu cerneala. Si-apoi biroul are si sertare, omoloagele recycle-bin-ului. Dar nu am sa dau restore. Le voi inchide, inexorabil si dramatic.

joi, 5 februarie 2009

posibil ieri

mere coapte printre sticle. caramelizate. pe masa. ceai neindulcit. orizont cu gust de absinth. tamtamuri de toba cheflie. semne impersonale printre lichioruri cu cafea. dispozitie de dispozat. se aude slab boleroul din bodega alaturata. e vina bocancilor ce bat podeaua in ritmuri tribale. pe coltul mesei se aseaza cineva cu spatele la grupul vesel. rasete. omului ii cade basca. se opreste muzica. doar doua secunde. zornait metalic. hei tu. atmosfera cam clipeste aici. nu vrei sa dansezi cu noi. doua ceasuri pana la ziua. imi plac mainile tale si felul cum se impreuneaza in jurul paharului. e gol. ia-l pe al meu. voi inchide ochiul stang. dreptul mi-e inca albastru de la fum. stiu ca iti place albastrul. mi-ai mai spus. de fapt din nastere ii am asa pe amandoi. ochii. doar stangul mi-e inchis la ore cand tu inca obisnuiai sa dormi. iar. vad te impiedici des. ar fi bine sa iti largesti intr-un fel orizontul. am sa iti povestesc maine despre cum am reusit eu. ai rabdare. a ramas doar un ceas. muzica o asculti in surdina cand esti singur. iertare. credeam ca esti cu mine acum. aici. tristetea sunetelor se simte epidermic in doi.

miercuri, 4 februarie 2009

Totul se frange din interior

Proza feminina se complace de cele mai multe ori in detalii nesemnificative care iti taie respiratia, ca un mobilier greoi, baroc, slefuit de timp intr-un fel neautentic. Cat artificial pe langa limpezimea de clestar a condeiului masculin, foarte ascutit si sensibil in acelasi timp prin simplitatea si profunzimea asocierilor izvorate din suprafata neteda a realitatii, care scapa femeii. Femeia nu vede evidenta, atribuie sens oricarui fleac, iar cand mijloacele de intelegere o depasesc scorneste pentru fluturi aripi greoaie de diamant.

"Concretii", un review mai tardiv

Poate sunt desueta, dar nu au rezonat in mine deloc “ultra-mega-cool”-urile din “Concretii”. Piesa de teatru, mai degraba show-ul respectiv, realizata intr-o maniera foarte moderna, aducand a suprarealism are trimiteri evidente la robotizarea actuala, sugerata prin toate expresiile posibile ale instinctualitatii, expuse ca intr-un clopot de sticla. Urletele “fara glas” ale personajelor, alaturarea unor semnificatii desprinse din literatura cu reveriile galactice, amosfera inghetata, costumele kitchoase ale figurantilor, viziunea futurista debusolanta conturata si cu ajutorul proiectiilor video din spatele scenei (imagini din razboi, cadre din filme de duzina), replicile codificate intr-un limbaj lubrico-sf, primitivitatea interrelationarii dintre cei trei actanti (un barbat cu reactii animalice la flirturile a doua femei, una adolescenta maturizata precoce, iar cealalalta mai coapta, mai rafinata insa foarte superficiala si stridenta) au alcatuit un spectacol terifiant insa cu un continut foarte profund al mesajului.
Abordarea aparent haotica starneste interesul, iar la o analiza mai fina a secventelor derulate pe scena din “Greenhours” poti constata cu usurinta ca imbinarea lor nu este intamplatoare, ci se completeaza intr-un sirag de idei, care asamblate duc cu gandul la un straniu balci al desertaciunilor .
“Criza este una a constiintei”, una dintre replicile “masculului”, este emblematica in descifrarea expunerii alegorice in straie de teatru modern. Prin mecanicizarea lor, “concretii” se apropie insa de abstract, sunt lipsiti de viata si totodata previzibili, redusi la o logica simplista, reactivi doar la nivel vegetativ. O lume cibernetizata, construita pe relicvele unei instinctualitati primare, intr-un mediu ultra-sofisticat pana la artificial, totul upgradat de replici sumare, saturate de anglicisme frivole, repetate delirant, ce mentin la intensitate redusa legaturile dintre personaje.
Piesa este adaptata dupa un dramaturg rus, Vladimir Sorokin si pusa in scena de Alexandru Mihaescu. As merge si a doua oara doar daca s-ar desfasura intr-un cadru mai “aerisit” (mi-am sucit gatul sa pot repera evolutia actoriceasca, tanti de langa noi nu avea coc, dar adoptase o pozitie contemplativa odihnindu-si tampla-n palma, iar dupa mine s-au mai sucit cativa oameni ).

P.S. : Nu-i chiar asa cum zice actorul, mai sunt destule gesturi care ne surprind, idei care ne anima, "interioare" altfel decat goale, cunoscuti si necunoscuti care nu doar "joaca", ci fac "piese" cel putin la fel de bune precum "Concretii". :)

duminică, 1 februarie 2009

Pe langa ora



Pentru ca astazi nu pot dormi cu geamul deschis, draperiile s-au dizolvat usor pe covorul primelor ganduri de dimineata. Rade pe sub mustati timpul din urma, cel pe care ignoranta mea infatuata l-a facut ghemotoc si l-a lasat sa isi strige secundele undeva la colt de strada, exhibitionist. As vrea sa am un plan foarte ordonat pentru una din dupa-amiezele viitoare (chiar saptamana asta, de s-ar putea), niciodata nu am fost insa un bun strateg, niciodata cum s-ar spune nu m-am ofuscat pentru ca mi s-a dat peste cap un program “batut in cuie”. In felul asta poti intampina voios orice situatie inopinata. Delasarea sa fie trend-ul societatii contemporane? Nu-i bai, sa se “scofande” pamantul (zisa unui uncheas vecin al meu), astazi urmarim un senzational reality-show; de ce sa ne ingrijoram prea tare? unul dintre job-urile cele mai bine platite va fi cel de organizator al timpului liber; resursele noastre sunt pe duca? avem o paleta larga de produse alimentare modificate genetic; la noi nu e vorba de cupiditate, ci de preintampinarea eventualelor lipsuri; legea nu se impotriveste nici consumului excesiv de zahar, sare si grasimi (e doar o sugestie), dar este mai dificil de achizitionat lapte, carne, oua.
Mi-ar placea sa primesc cadou o panglica mov, pestrita, cu care sa imi prind draperia, aluneca de fiecare data cand ma uit pe fereastra. Nu stiu insa sa fac o funda ca la carte, in ciuda insistentelor si efortului depus de bunica mea sa ma invete. Inainte sa merg la scoala o rugam intotdeauna sa imi lege sireturile, dar chiar daca nu o rugam, se oferea ea, nu-i placea sa vada ca “nu sunt in randul lumii”. O sa ii cumpar cand merg acasa un buchet de flori, adora sa o magulesc si stie ca nu o fac inadins, ci ca sunt “simtitoare”. Cel mai mult o fac pentru ca m-a invatat sa recunosc si sa nu ma alatur oamenilor fatarnici, intr-un fel, sa ii “culeg” pe cei de care ma-nconjor (ciudat, ce repede uitam! ) . Nu stiu cate dintre povetele ei am internalizat, insa s-a straduit sa imi dezvolte un al saselea simt al cunoasterii care mizeaza pe ceva mai presus de interpretarea cuvintelor si faptelor. Exista masti frumoase pentru toate. Exista si masti mai putin frumoase pe care insa oricat ai vrea nu poti sa nu le porti. Anima si animus, persoana si personajul, culoare si colorit, natura si arta. La ce se poate ajunge mai usor? Naturaletea artei sau arta naturii?
In ce carte era descris un soricel care incerca sa tintuiasca peretii unei camere ce se stramtora? Imi amintesc doar de eforturile lui disperate (imi pare ca “Spuma zilelor”). Oare soarecele ala era singur? Sa fi fost un soarece de biblioteca veritabil care, cunoscand pana-ntr-atatea avea nevoie sa traiasca si o drama reala? Sau din contra, sa fi fost incercat de prea multe sentimente? Lipsa dramei sa fie cea mai acuta dintre rele? Spre recitire.


Starile de prostratie creeaza dependenta. Mizantropia intra in sfera patologicului? (predispozitia pentru compania unei categorii a impertinentei cu folos , pe fond de revolta, se pune?). Stop aici (a se ignora ultimul paragraf, draperiile sunt bune doar pentru a cerne lumina).

Democrația- puterea oamenilor de schimba împreună pentru binele fiecăruia

Dacă ar trebui să îi explic unui copil ce înseamnă democrația , probabil mi -ar fi destul de ușor . Copiii se nasc cu un spirit...