I miss his world.

VIII

Am gasit odata o barca ancorata la mal si eram singura. In jurul meu musteau dorintele vii ale unor larve. Cu fiecare minut care trecea nu le mai deosebeam de ale mele. Nisipul tacea iar lemnul barcii incepuse sa putrezeasca de plictiseala.

Hai sa ma pierd, mi-am zis. Cu barca asta.

Voi care nu-mi sunteti acum aici, o sa-mi fiti poate cand eu nu o sa mai fiu. Si chiar daca o sa fiti cand eu sa zicem o sa fiu, o sa creasca exponential vointa mea de a nu va mai dori. Eu stiu sa astept, si cu cat stiu mai bine cu atat ma inspaimant. Cand ma inspaimant nu eu raspund de ceea ce fac, sau in orice caz nu o sa dau niste raspunsuri prea bune. O sa ma ajungeti intr-un tarziu, iar eu voi inghiti cu noduri orice urma de simtamant de a va avea alaturi. O sa va insemnez ca sa va recunosc si sa spun apoi ca nu imi mai aduc aminte.

M-am imbarcat si am plecat, supusa unei oarecare conditii, fie ea umana sau larvara. Indiferent de natura ei, nicio conditie nu e acceptabila. Eu insami o conditie ca barca sa pluteasca doar ca sa se scufunde. Calatorul conditionat, care se crede diriguitorul propriilor cai, dar e purtat de vant si n-are legenda.

Si-atuncea am gandit ca am nevoie de legi pentru un drum parcurs inapoi. Un set gata facut, din care sa pierd cate o bucata la fiecare inapoiere, tinand socoteala timpului intemeierii lor.

Stiu Decalogul, mi s-a transmis intr-o limba civilizata si l-am decifrat si in puritatea elocventa a slovelor. Nu mi l-am insusit pentru ca la mine totul se impune prin frica si teroare, insa alte terori decat cele instrumentale, care resusciteaza simturile adormite si firile diluate. Ma supun atunci cu placere. Cu drag primesc acele ordine rastite, iar poruncile ori le ascultam cu toata luarea in considerare pe Sinai, ori niciodata. Pe filonul devenirii mele analizat inca din pruncia tribala, cred ca s-au pastrat acele mecanisme de reactie la zgomote, cuvinte stridente si brutal articulate, sunetul de toba, talanga, clopot, piatra.

Intre blanuri de animal, inca plina de ramasitele facerii am tipat si tribul meu m-a ascultat. Dupa primul racnet permis stiam ca o sa-mi faca placere sa ascult, la randul meu. Placerea de a patrunde fara pregatire intelesul. A fost prima mea aparitie, atunci cand mama si tatal nostru suntem de fapt tot noi, atunci cand stramosii sunt niste copii care ne-au scos in joaca ochii cu batul, pe maidanul junglei. Ne loveam si carnea crestea la loc mai frumoasa si mai frageda, iar in loc sa ne spalam ne jupuiam pielea pentru a se ivi un alt strat mai neted si mai subtire, fara sa ne pese ca ne expunem vulnerabil.

Am fost captivata de focul neinventat care nu se stingea niciodata si nu te ranea, topaiam printre flacari si ele ma invatau gemetele si cuvintele lumii. Povestile la gura focului sunt de fapt o palida reiterare a ceea ce la inceput erau povestile focului. Limbile nostre au ramas rosii de cand vapaia le-a alintat in armonia sunetului. Trebuie ca mai exista o insemnatate cand ele apar deasupra capului. In noptile curate, care durau uneori chiar cativa ani nemasurabili, focul si apa isi dateau intalnire sa ne cante o balada in toate dialectele posibile, multe disparute in prezent, cele mai multe sub semnul permanentei nasteri si transformari . Mereu alte cuvinte, mii de cuvinte rostite intr-o fractiune de secunda, toate asimilate cu intelegerea inocentei. Stiam cu totii pe-atunci lucruri pe care cu mare dificultate ni le-am putea reprezenta dupa cateva secole dedicate explorarilor stiintifice, intr-o stare de constienta neintrerupta. Barbatii le tratau in spirit de gluma iar femeile se luptau sa scape de povara simtului intuitiei, care era atat de exacerbat incat plana asupra starii fizice ca o transa premenstruala fara iesire. Am devenit in scurt timp una dintre acele femei. Ea este cea care imi produce visele si careia i-am inchinat candva un ritual. Desigur, nu in viata asta, acum nu am datele necesare si nici inspiratia de a le cauta unde trebuie, troglodita nu s-a indurat sa mi le insufle. Era ritualul ei preferat si o suspectez ca mi-a creat scenariile vietilor doar ca sa supravietuiasca, sa creeze o conjunctura disperanta si sa imi explice apoi cu un ranjet triumfator de ce era ea mai buna decat mine.

Ava Inferi- Tempestade

VII

Era un batran care se ocupa cu de toate, iar pasiunile de care nu putea sa se lepede ii ocupau cea mai mare parte a zilei. A fiecarei zile, pentru ca toate erau obisnuite, insa, in acelasi timp la fel de speciale. Impletea rogojini, isi fierbea ceaiuri de sunatoare din care consuma abuziv si, cand nu fuma, isi mesterea meticulos tigarete din tutun proaspat uscat, infasurat in foite de ziar.

Sunt purtati ca de ape si viata lor e somn…

Sotia sa era beteaga din cauza ca se impiedicase de sfoara legata la un capat de piciorul gastei si la celalalt de un tarus infipt in pamant. Crestea boboci si alte pasareturi, morcovi pentru iepurii batranului (he wasn't a rabbit in her headlights, he liked to grow common rabbits in normal cages) si nepoti.

Sunt purtati ca de ape si viata lor e somn…

Impreuna ei se certau permanent, vesnic nemultumiti de hobby-urile pe care celalalt indraznise sa le imbratiseze, numai spre biserica sau alte consfatuiri locale se indreptau curati, tacuti si cu capetele plecate. Uneori chiar foarte amuzati de ei insisi, uneori indragindu-se. Imparteau aceeasi farfurie cu mancare, aceeasi sticla cu alcool si injurau in gand sau fatis blestemata zi in care s-au cunoscut. Erau perversi si de un egocentrism atroce, dar pastrau ordine in gspodaria lor modesta numai de-ai naibii si de ochii lumii; puneau la zid orice persoana implicata in vreun eveniment neinsemnat dar condamnabil si barfeau aprins si cu voci stridente fiecare palarie care se intampla sa treaca pe dinaintea lor fara sa le arate respectul cuvenit.

Sunt purtati ca de ape si viata lor e somn…

Odata au gasit-o intinsa pe rogojina din tinda, vanata la ochi si pe spate, incapabila sa se miste din pricina piciorului bolnav, care acum intorcea privirilor mirate zambetul carnii plesnite. El nu s-a mai aratat vreo doua zile, intorcandu-se doar atunci cand a stiut-o vesela, cu zambetul in ochi si cu masa pusa.

Sunt purtati ca de ape si viata lor e somn…

Intr-o noapte ea s-a inchis in casa, a stins toate luminile si s-a facut ca nu mai exista. El a gemut pe afara cat a putut, a mancat ce-i lasase ea pe prispa si l-a gasit apoi dimineata dormind in prag, cu nasul rosu si infasurat intr-o patura mudara si cam ingusta.

Sunt purtati ca de ape si viata lor e somn…

El n-a mai baut ceaiuri de sanatoare pentru ca nu a mai avut nici flori din astea si nici rabdare sa isi faca rost. A baut de toate, a stat nemancat si incepuse sa ameninte ca se otraveste, ca ea l-a bagat in groapa cu zile, ca vrea s-o lase libera si stapana pe tot ceea ce au, macar acum, in al dousprezecelea ceas. A vazut ce era de facut si a facut chiar si ce nu ar fi vrut sa vada pe lumea asta, poate chiar mult pe deasupra, acum ar fi de ajuns doar sa nu mai prinda picior de om pe la el prin curte.

Sunt purtati ca de ape si viata lor e somn…

S-a dus vara. A venit toamna si pe ea iar au gasit-o zacand intinsa pe pamantul umed, de-a curmezisul potecii din gradina, printre pene de gasca si frunze, cu ochii inchisi. I se ridicase fusta in zvarcolirea caderii, iar mana ii ramasese incordata pe poale, intr-o incercare incremenita de a inabusi un ultim efect de lumina a pielii.

Sunt purtati ca de ape si viata lor e somn,

Iarba curand ofilita, seara e taiata si se usuca…

VI

Ziua in care te-ai simtit ca cicatricea unui fruct si ti-a fost bine. La apus, au aparut langa copacul tau niste maini care au stiut sa te vindece, fara sa le-o ceri. Fructele indraznesc prea arareori sa mai ceara ceva, cu atat mai putin cicatricile lor. Boala ta au luat-o aceste maini, au ingropat-o la radacini si au mangaiat apoi locul potrivit pana tu te-ai obisnuit cu starea de sanatate. E dificil sa te acomodezi cu starile de sanatate, stiind ca puteai sa compromiti tot fructul, sa atarni de ramura ta ca o boala fara nume si sa iti pierzi orice demnitate de poama. Partea cea mai proasta cand pleznesti de prospetime e sentimentul oribil ca cineva se poate gandi la tine ca la bun-de-pus-la-conserva. Dar pentru asta exista terapeuti anonimi, cu mainile curate, care vin si se aseaza tiptil langa tine. In oricare amurg.

V

Odata ce ai ajuns aici, doboara-ti limitele, infraneaza-ti poftele, spala-te cu apa rece pe obraji si pune-ti pe cap basma curata. Scuipa-ti in san, fa-ti trei cruci, ascunde sub fuste cutitul ala cu doua taisuri mostenit din strabuni, arunca laturile peste gandurile negre si ia seama limpede la tot ce se va petrece in jurul tau. Sunt cateva sfaturi pe care le-ai primit, cum ca rosul e musai sa fie ucigas, intentiile pelerinilor cu care te vei gasi pe drum le ghicesti dupa lucirea ochilor de sub gluga, femeile atragatoare la infatisare pot fi cinstite nu numai in somn, si pe cat de neimblanzit ii e calul pe atat de curajos e barbatul. Singura sa ai puterea sa le descalcesti pe toate si din tot sa tragi invatatura, care sa-ti fie tie si cu vei dori mai cu aprindere de folos. Tu, femeie vicioasa, nu te ascunde de blestem si el nu se va lipi de tine, caci numai acelora subjugati de frica vorba si gandul rau le umple casa si le leaga picioarele. Acum de ce zambesti? Furia ti s-a indulcit cand ai gasit adunate laolalta, intr-o muzica pana azi straina, niste cuvinte asemanatoare cu astea: "ziua in care pamantul avea culoare pielii se va intoarce, apele sunt prea ingrijorate pentru a ne cruta din nou de tristetea potopului".

IV

Viziunea i-a aparut Mariei Angelica intr-o noapte in care, chinuita de vechile cosmaruri, s-a ridicat din pat si s-a indreptat apoi spre bucatarie dupa un pahar cu apa. Apucand sa faca numai cativa pasi, a simtit dintr-o data o asa usuratate trupeasca, incat a trebuit sa isi apese cu pumnul pe piept pentru a-si tine carnea lipita de suflet. Speriata de aceasta subita stare de imponderabilitate, voind sa se sprijine de concretetea lucrurilor din jur, continua sa mearga prin incaperile atat de cunoscute. Deschide cu hotarare usa frigiderului.

Ea e aici si acum.
Detine un control permanent asupra a tot ceea ce o inconjoara si ii apartine, deopotriva.

Si-a pierdut din setea aceea intensa cu care parasise asternutul.

Legume, o sticla cu vin aproape goala, salata, portocale, apa, o jumatate de pizza congelata si... groaza. Groaza care te cuprinde atunci cand vezi un bocet fara sa-l auzi. Intre toate acestea, pe al doilea raft frigorific, intr-o punga innodata la capat cu un lant din buruieni, este pusa la pastrat luna. O luna alba, rotunda, cu vinisoare albastre in care pulseaza esenta inghetata a unei nopti tacute, cu aceeasi lancezeala cu care aluneca sangele in venele unora care traiesc in case fara ferestre.

"Placerea o caut, luarea in ras a cosmarului lumesc, a prostiei de a crede in ceva, paranormalul din privirea unei pisici suedeze", isi spuse Maria Angelica in timp ce pipaia cu mainile tremurande si amortite punga rece care sta sa crape.

she's anywhere out of the world

Motivul secret pentru care nu mai scriu si nu mai mananc, de cand am adormit cu capul pe masa.
Luckily, since then i've been in a modest harmony with my animal side.

III

Drept pedeapsa, as vrea sa visez cele mai violente pagini din cartile pe care nu le-am citit. Sau sa citesc despre visele indraznete pe care nu le-am avut.

II

Un soarece priveste, detasat si prins cu gandurile lui, ceara ce se prelinge pe o lumanare galbena. Ca toti cei cu coada are o fire optimista, care nu il impiedica sa intrevada un viitor personal luminos. Nu stie doar ca, in curand, el si intreaga lui odaie vor deveni cenusa.

I

Nimic mai deturnant decat sa iti pierzi imaginile. Mai tragic decat orbirea propriu-zisa. Tot ce porti cu tine o parte din viata, imagini care s-au imprimat in strafundurile tale, fundamente ale unor conceptii personale, zamislite in aluat afectogen, ramasite ale unor experiente, temelii inaltate cu forta unor considerente proiective. Un fel de ingustare brusca a viziunii care nu isi gaseste cauzalitatea in neputinta, ci mai degraba se aseamana cu un "click" transant, un ordin dictat de tine dar de care nu iti mai amintesti. Uitarea constienta e un deliciu din care mai bine te infrupti cu ratia si supravegheat.

Spre sud cifrele sunt impare, scribii sunt goi iar norii le toarna apa pe trupuri sa ii incalzeasca. Apoi vor scrie in noroi despre toate cele dragi, ca sa nu le mai uite.

moftul de marti

Stii doar ca as vrea sa te sarut pe clavicula. Ai asa, o fragezime poleita ca-n povesti cand… zambesti. Nu ma superi cand razi de mine, cu mine, despre mine, cand radem impreuna la modul universal. He he… strengareala asta e fara pereche. Te-as face sa razi si singur de ai fi, adica fara mine- asadeunulsingur, stii tu, cum iti place sa fii de obicei. E usor sa nu ma intelegi. Pe deasupra e si indicat. Eu una nu ma inteleg chiar cand ma defragmentez si ma analizez pe bucatele. Caci eu numai asa inteleg lucrurile, impartite simetric, cat mai schematic posibil, cu indicatori si diagrame suprapuse. De aia mai e mult pana o sa fac cunostinta cu mine insami, poate imi faci tu introducerea de rigoare, asa galant si pretentios. Imi plac lucrurile complexe, abordarile politicoase pentru ca de fapt sunt simple si nu te obliga la nimic. La naiba cu formalismul asta… ma face uneori sa plang. Nu am mai plans demult pentru ca nu mai pot si pentru ca nu o merit. Plansul asta… atat de uman, atat de neputincios, atat de… sublim. E un dar frums pe care l-am pierdut. Crezi ca ar trebui sa plang pentru asta? Stii, cand eram copil imi venea sa plang in fata calendarului proapat pus pe perete, prins frumusel in pioneze. Calendare bisericesti si duminicile in care toti ai casei dormeau, iar la televizor rulau documentare… Drumurile dumincale de la bucatarie pana afara, continue, singuratice, imi umpleau ochii cu lacrimi. Atunci rochitele cu care ma imbracam de obicei in duminicile varatice nu mi se mai pareau atat de dragute. Pentru asta m-am enervat intr-o zi, m-am dus in spatele curtii si mi-am taiat una dintre cele doua cozi frumos impletite. M-am simtit mult mai bine dupa. Regret dupa-amiezele alea, ar fi trebuit sa invat sa joc sah cu mine insami pe bancuta din curte invesmantata intr-o patura verde, sub umbra caisului bun doar la a face umbra noaptea. La radacina avea un musuroi de furnici femalice care l-au ucis. L-am taiat, cred ca se uscase. Uite , iar am plans si atunci. Imi placea sa ma furisez prin curte. Inainte sa se transforme in intregime intr-un garaj era plina cu legume. Stateam cu Emil cu fundurile pe poteca de asfalt ce imprejmuia casa si vorbeam zile intregi in vacante. Eu ii spuneam ca in spatele gradinii de zarzavat locuiau niste pitici intr-o casuta mica, mica si ca uneori aveam acces in incinta locuintei lor. Dar trebuia sa ma fac si eu tot mica, mica. Aveam multe locuri imaginare, sincer marturisind, cele mai frumoase calatorii atunci le-am intreprins. El imi povestea despre prietenele lui, pe care le facea uneori sa sufere si care ii lasau biletele in banca, il acostau cand se intorcea de la scoala si il parau mamei lui cand le vorbea urat. Emil, scuza-ma te rog, dar cea mai buna asociere pe care o fac in privinta ta e legata de bomboanele cu calciu.

Si da, astazi e ziua in care visez sa rontai o bomboana cu calciu pana cand o sa raman cu gura uscata, pana cand reusesc sa ma teleportez in amintirea aia care ma bantuie si din care o sa ma intorc numai cand o sa vreau eu si oamenii mei de tinichea.

Palatul

"Palatul nu e infinit.

Zidurile, santurile de aparare, gradinile, labirintele, treptele, terasele, balustradele, portile, coridoarele, curtile circulare sau dreptunghiulare, galeriile, rascrucile, fantanile, anitcamerele, odaile, iatacurile, bibliotecile, podurile, temnitele, chiliile fara nicio iesire si criptele nu sunt mai putin numeroase decat boabele de nisip din Gange, dar suma lor are un capat. De sus, de pe terase, privind catre apus, multi reusesc sa desluseasca fierariile, dulgheriile, grajdurile, santierele navale si colibele sclavilor.

Nimeni nu poate sa strabata mai mult de o parte infinitesimala din palat. Sunt unii care nu cunosc decat subsolurile. Putem percepe chipuri, glasuri, cuvinte, dar ceea ce percepem este infim. Infim si totodata pretios. Data pe care otelul o graveaza in piatra si pe care actele parohiale o inregistreaza este, de fapt, posterioara mortii noastre; noi suntem morti din clipa in care nu ne mai atinge niciun cuvant, nicio dorinta, nicio amintire.

Eu stiu ca nu sunt mort."

"Cartea de nisip"- Jorge Luis Borges

"Mon amie, George..."

"L'huitieme jour” surprinde trauma lui George, personaj care trebuie sa se confrunte cu consecintele nefaste ale unei boli genetice, Sindromul Down. Acesta este institutionalizat dupa moartea mamei sale, fiinta care i-a purtat de grija pana in adolescenta. Pelicula reda drama tanarului care, in ciuda deficitului pe plan cognitiv, da dovada unei bogatii sufletesti care se manifesta deseori paroxistic, simtind nevoie acuta de afectiune, de prezenta consolatoare a unui prieten, de transgresare a limitelor sociale impuse de boala. George paraseste pe ascuns institutul sub a carui protectie se afla si il intalneste pe Harry, un barbat care se imparte intre vanitati profesionale si dispute familiale, tatal a doua fetite care nu reusesete sa isi traseze coordonatele unei vieti echilibrate, sfarsind, nu inainte de a-si pierde familia, prin a-si deplange neputincios situatia si lipsa unor solutii viabile de restabilire armonioasa a relatiilor din triada copii-cuplu-slujba.

Aparent impunator si rigid, Harry lasa sa se intrezaresca treptat semne ale unei constitutii afective sensibile. In timp ce conducea spre casa loveste brutal cainele lui George, acesta din urma evadand de la spitalul de boli nervoase in speranta de a-si reintalni mama. Desi initial oripilat de comportamentul aproape "grotesc" al baiatului, se ofera sa il ajute, promitandu-i ca il va duce acasa. Ajunsi la destinatie, Harry afla cu durere ca mama tanarului este moarta. Calatoria are urmari miraculoase, desi scopul ei a fost unul ireal. Prietenia care se leaga intre cele doua personaje are o dimensiune psihologica puternica, trairile autentice ale amandurora fiind redate maiestral din punct de vedere regizoral, emotia patrunzand dincolo de ecran, impact determinat si de de motivul suferintei reale articulat in conturarea viziunii artistice, la final ramanand senzatia de “poveste impartasita”.

Secventele in care George este desprins de realitate sunt constituite din aducerea mamei in planul universului sau constient, memoria afectiva impregnand acestor scene un profund caracter nostalgic, personajul fiind absorbit de aparitia batranei, singurul om care l-a iubit si l-a protejat cu toata daruirea. Prezenta mamei ordoneaza haosul sau mental si suplineste carentele afective, declasandu-se astfel un proces normal de autocompensare pe planul personalitatii. Figura materna apare ca urmare a nevoilor sale afective dar si datorita constiintei percutante pe care George o poseda, regasindu-se la acest personaj o veritabila dimensiune umana, o fragilitate extrema in fata atitudinii respingatoare a semenilor sai si a eforturilor zadarnice de a stabili un contact social. Desi la prima impresie naiv, pierdut in fictiunile generate de boala asta, tanarul sesizeaza orice nuanta de ostilitate, inscriind in registrul afectiv atat indiferenta celorlalti cat si ironia, elemente care provoaca imediat crizele spasmodice specifice afectiunii sale.

Intre personajele principale au loc transferuri emotionale, fluctuatii afective, Harry primind de la George o lectie de viata de neuitat. In vreme ce personal uitase sa isi intampine fetitele la gara, George il surprinde cu pregatirea aniversarii uneia dintre copile. Felul in care George transmite “undele” sale afective nu are nimic ostentativ, totul este firesc, gesturile se intalnesc natural, uimirea este sincer afisata, revolta din episodul in care este Harry il abandoneaza in ploaie este innabusita fara reprosuri, “umilintele” pe care le are de infruntat Harry de pe urma amicului sau sunt privite cu inocenta de catre George, expresiile faciale denota numai copilarescul si seninatatea unui sentiment de prietenie sincer, fara nicio urma de ranchiuna.

Interesant este faptul ca personajul principal simte ca trairile sale sunt impartasite, abandonandu-se cu incredere in bratele prietenului sau in urma crizelor de la capatul fiecarei incercari ratate. “Mon amie Harry…” reia viata normala de dinainte, isi regaseste familia pierduta si inevitabil, drumurile celor doi se despart.

Gestul din final este unul de o intensitate covarsitoare, responsabilitatea lui fiind puternic asumata, George realizandu-si conditia de om diferit, neacceptat de nicio femeie si de niciun om care sa il inteleaga deplin, care sa faca abstractie de handicapul sau. Suicidul il va readuce langa mama sa a carei amintire persistenta ii fortifica gandul de a i se alatura. Filmul are o frumoasa reprezentare atistica dar si un mesaj moralizator transant, o veritabila pilda transpusa in imagini si insufletita de forta unei constiinte vii, a unui interior ultra-sensibil si a unei decizii inteleasa nu ca pe o renuntare, ci ca pe o puternica si admirabila dorinta de infruntare a unui destin si, nu in ultimul rand, de intelegere deplina a acestui destin.

Copil cu trasaturi arcuite si dulci, lasa-ma sa-ti adulmec obrajii, buzele invelite in fasa surasului si ochii ca doua lacuri de jad in care ma scufund la ceremoniile mele brahmanice. Odata cu intruparea ta linistea s-a asternut peste lume, odata cu tipatul tau surd jonglerii s-au impacat cu obligatia de a purta mereu aceleasi polemici, mereu ivite in alte veacuri. Copilule, in necopilariile tale viitoare nu uita ca nasterea ta e prima piatra a unui edificiu al pacii, iar umilii constructori nu se vor mai galcevi ci isi va ridica fiecare in tihna propriul perete, privind insa spre acelasi altar. Copilule, vei inchide ochii doar pentru a-i deschide, nu vei cunoaste termenii permanentei si, cu fiecare pas, in jurul tau lucrurile vor ramane neatinse. Copilule, asteapta-ma sa cresc si vom uita amandoi glasul invocarilor mele de acum.