luni, 26 aprilie 2010

Palatul

"Palatul nu e infinit.

Zidurile, santurile de aparare, gradinile, labirintele, treptele, terasele, balustradele, portile, coridoarele, curtile circulare sau dreptunghiulare, galeriile, rascrucile, fantanile, anitcamerele, odaile, iatacurile, bibliotecile, podurile, temnitele, chiliile fara nicio iesire si criptele nu sunt mai putin numeroase decat boabele de nisip din Gange, dar suma lor are un capat. De sus, de pe terase, privind catre apus, multi reusesc sa desluseasca fierariile, dulgheriile, grajdurile, santierele navale si colibele sclavilor.


Nimeni nu poate sa strabata mai mult de o parte infinitesimala din palat. Sunt unii care nu cunosc decat subsolurile. Putem percepe chipuri, glasuri, cuvinte, dar ceea ce percepem este infim. Infim si totodata pretios. Data pe care otelul o graveaza in piatra si pe care actele parohiale o inregistreaza este, de fapt, posterioara mortii noastre; noi suntem morti din clipa in care nu ne mai atinge niciun cuvant, nicio dorinta, nicio amintire.


Eu stiu ca nu sunt mort."


"Cartea de nisip"- Jorge Luis Borges

joi, 1 aprilie 2010

"Mon amie, George..."


"L'huitieme jour” surprinde trauma lui George, personaj care trebuie sa se confrunte cu consecintele nefaste ale unei boli genetice, Sindromul Down. Acesta este institutionalizat dupa moartea mamei sale, fiinta care i-a purtat de grija pana in adolescenta. Pelicula reda drama tanarului care, in ciuda deficitului pe plan cognitiv, da dovada unei bogatii sufletesti care se manifesta deseori paroxistic, simtind nevoie acuta de afectiune, de prezenta consolatoare a unui prieten, de transgresare a limitelor sociale impuse de boala. George paraseste pe ascuns institutul sub a carui protectie se afla si il intalneste pe Harry, un barbat care se imparte intre vanitati profesionale si dispute familiale, tatal a doua fetite care nu reusesete sa isi traseze coordonatele unei vieti echilibrate, sfarsind, nu inainte de a-si pierde familia, prin a-si deplange neputincios situatia si lipsa unor solutii viabile de restabilire armonioasa a relatiilor din triada copii-cuplu-slujba.

Aparent impunator si rigid, Harry lasa sa se intrezaresca treptat semne ale unei constitutii afective sensibile. In timp ce conducea spre casa loveste brutal cainele lui George, acesta din urma evadand de la spitalul de boli nervoase in speranta de a-si reintalni mama. Desi initial oripilat de comportamentul aproape "grotesc" al baiatului, se ofera sa il ajute, promitandu-i ca il va duce acasa. Ajunsi la destinatie, Harry afla cu durere ca mama tanarului este moarta. Calatoria are urmari miraculoase, desi scopul ei a fost unul ireal. Prietenia care se leaga intre cele doua personaje are o dimensiune psihologica puternica, trairile autentice ale amandurora fiind redate maiestral din punct de vedere regizoral, emotia patrunzand dincolo de ecran, impact determinat si de de motivul suferintei reale articulat in conturarea viziunii artistice, la final ramanand senzatia de “poveste impartasita”.

Secventele in care George este desprins de realitate sunt constituite din aducerea mamei in planul universului sau constient, memoria afectiva impregnand acestor scene un profund caracter nostalgic, personajul fiind absorbit de aparitia batranei, singurul om care l-a iubit si l-a protejat cu toata daruirea. Prezenta mamei ordoneaza haosul sau mental si suplineste carentele afective, declasandu-se astfel un proces normal de autocompensare pe planul personalitatii. Figura materna apare ca urmare a nevoilor sale afective dar si datorita constiintei percutante pe care George o poseda, regasindu-se la acest personaj o veritabila dimensiune umana, o fragilitate extrema in fata atitudinii respingatoare a semenilor sai si a eforturilor zadarnice de a stabili un contact social. Desi la prima impresie naiv, pierdut in fictiunile generate de boala asta, tanarul sesizeaza orice nuanta de ostilitate, inscriind in registrul afectiv atat indiferenta celorlalti cat si ironia, elemente care provoaca imediat crizele spasmodice specifice afectiunii sale.

Intre personajele principale au loc transferuri emotionale, fluctuatii afective, Harry primind de la George o lectie de viata de neuitat. In vreme ce personal uitase sa isi intampine fetitele la gara, George il surprinde cu pregatirea aniversarii uneia dintre copile. Felul in care George transmite “undele” sale afective nu are nimic ostentativ, totul este firesc, gesturile se intalnesc natural, uimirea este sincer afisata, revolta din episodul in care este Harry il abandoneaza in ploaie este innabusita fara reprosuri, “umilintele” pe care le are de infruntat Harry de pe urma amicului sau sunt privite cu inocenta de catre George, expresiile faciale denota numai copilarescul si seninatatea unui sentiment de prietenie sincer, fara nicio urma de ranchiuna.

Interesant este faptul ca personajul principal simte ca trairile sale sunt impartasite, abandonandu-se cu incredere in bratele prietenului sau in urma crizelor de la capatul fiecarei incercari ratate. “Mon amie Harry…” reia viata normala de dinainte, isi regaseste familia pierduta si inevitabil, drumurile celor doi se despart.

Gestul din final este unul de o intensitate covarsitoare, responsabilitatea lui fiind puternic asumata, George realizandu-si conditia de om diferit, neacceptat de nicio femeie si de niciun om care sa il inteleaga deplin, care sa faca abstractie de handicapul sau. Suicidul il va readuce langa mama sa a carei amintire persistenta ii fortifica gandul de a i se alatura. Filmul are o frumoasa reprezentare atistica dar si un mesaj moralizator transant, o veritabila pilda transpusa in imagini si insufletita de forta unei constiinte vii, a unui interior ultra-sensibil si a unei decizii inteleasa nu ca pe o renuntare, ci ca pe o puternica si admirabila dorinta de infruntare a unui destin si, nu in ultimul rand, de intelegere deplina a acestui destin.

Democrația- puterea oamenilor de schimba împreună pentru binele fiecăruia

Dacă ar trebui să îi explic unui copil ce înseamnă democrația , probabil mi -ar fi destul de ușor . Copiii se nasc cu un spirit...