I miss his world.

VIII

Am gasit odata o barca ancorata la mal si eram singura. In jurul meu musteau dorintele vii ale unor larve. Cu fiecare minut care trecea nu le mai deosebeam de ale mele. Nisipul tacea iar lemnul barcii incepuse sa putrezeasca de plictiseala.

Hai sa ma pierd, mi-am zis. Cu barca asta.

Voi care nu-mi sunteti acum aici, o sa-mi fiti poate cand eu nu o sa mai fiu. Si chiar daca o sa fiti cand eu sa zicem o sa fiu, o sa creasca exponential vointa mea de a nu va mai dori. Eu stiu sa astept, si cu cat stiu mai bine cu atat ma inspaimant. Cand ma inspaimant nu eu raspund de ceea ce fac, sau in orice caz nu o sa dau niste raspunsuri prea bune. O sa ma ajungeti intr-un tarziu, iar eu voi inghiti cu noduri orice urma de simtamant de a va avea alaturi. O sa va insemnez ca sa va recunosc si sa spun apoi ca nu imi mai aduc aminte.

M-am imbarcat si am plecat, supusa unei oarecare conditii, fie ea umana sau larvara. Indiferent de natura ei, nicio conditie nu e acceptabila. Eu insami o conditie ca barca sa pluteasca doar ca sa se scufunde. Calatorul conditionat, care se crede diriguitorul propriilor cai, dar e purtat de vant si n-are legenda.

Si-atuncea am gandit ca am nevoie de legi pentru un drum parcurs inapoi. Un set gata facut, din care sa pierd cate o bucata la fiecare inapoiere, tinand socoteala timpului intemeierii lor.

Stiu Decalogul, mi s-a transmis intr-o limba civilizata si l-am decifrat si in puritatea elocventa a slovelor. Nu mi l-am insusit pentru ca la mine totul se impune prin frica si teroare, insa alte terori decat cele instrumentale, care resusciteaza simturile adormite si firile diluate. Ma supun atunci cu placere. Cu drag primesc acele ordine rastite, iar poruncile ori le ascultam cu toata luarea in considerare pe Sinai, ori niciodata. Pe filonul devenirii mele analizat inca din pruncia tribala, cred ca s-au pastrat acele mecanisme de reactie la zgomote, cuvinte stridente si brutal articulate, sunetul de toba, talanga, clopot, piatra.

Intre blanuri de animal, inca plina de ramasitele facerii am tipat si tribul meu m-a ascultat. Dupa primul racnet permis stiam ca o sa-mi faca placere sa ascult, la randul meu. Placerea de a patrunde fara pregatire intelesul. A fost prima mea aparitie, atunci cand mama si tatal nostru suntem de fapt tot noi, atunci cand stramosii sunt niste copii care ne-au scos in joaca ochii cu batul, pe maidanul junglei. Ne loveam si carnea crestea la loc mai frumoasa si mai frageda, iar in loc sa ne spalam ne jupuiam pielea pentru a se ivi un alt strat mai neted si mai subtire, fara sa ne pese ca ne expunem vulnerabil.

Am fost captivata de focul neinventat care nu se stingea niciodata si nu te ranea, topaiam printre flacari si ele ma invatau gemetele si cuvintele lumii. Povestile la gura focului sunt de fapt o palida reiterare a ceea ce la inceput erau povestile focului. Limbile nostre au ramas rosii de cand vapaia le-a alintat in armonia sunetului. Trebuie ca mai exista o insemnatate cand ele apar deasupra capului. In noptile curate, care durau uneori chiar cativa ani nemasurabili, focul si apa isi dateau intalnire sa ne cante o balada in toate dialectele posibile, multe disparute in prezent, cele mai multe sub semnul permanentei nasteri si transformari . Mereu alte cuvinte, mii de cuvinte rostite intr-o fractiune de secunda, toate asimilate cu intelegerea inocentei. Stiam cu totii pe-atunci lucruri pe care cu mare dificultate ni le-am putea reprezenta dupa cateva secole dedicate explorarilor stiintifice, intr-o stare de constienta neintrerupta. Barbatii le tratau in spirit de gluma iar femeile se luptau sa scape de povara simtului intuitiei, care era atat de exacerbat incat plana asupra starii fizice ca o transa premenstruala fara iesire. Am devenit in scurt timp una dintre acele femei. Ea este cea care imi produce visele si careia i-am inchinat candva un ritual. Desigur, nu in viata asta, acum nu am datele necesare si nici inspiratia de a le cauta unde trebuie, troglodita nu s-a indurat sa mi le insufle. Era ritualul ei preferat si o suspectez ca mi-a creat scenariile vietilor doar ca sa supravietuiasca, sa creeze o conjunctura disperanta si sa imi explice apoi cu un ranjet triumfator de ce era ea mai buna decat mine.

Ava Inferi- Tempestade