there's no sun shining

"Se afla o puzderie de copii pe campie. Era un fel de calamitate. Erau pretutindeni, cocotati in copaci, pe bariere, pe bivoli; visau sau stateau pe vine pe malul mlastinilor, pescuind sau tavalindu-se in namol in cautarea crabilor pitici de orezarie. Erau si in rau, balacindu-se, jucandu-se sau inotand. Si in joncile care coborau spre largul marii, spre insulele verzi ale Pacificului; mai erau si altii care suradeau incantati, varati pana-n gat in marile cosuri de rachita, care suradeau mai frumos decat oricine pe lume. Si totdeauna, inainte de a ajunge in satele de pe povarnisurile muntelui, ianinte de a fi zarit arborii de mango, intalneai primii copii din satele junglei, unsi toti cu sofran impotriva tantarilor si urmati de haite de caini vagabonzi. Caci pretutindeni unde se duceau copii isi tarau dupa ei prietenii, cainii vagabonzi, prapaditi, raiosi, hoti ai curtilor de pasari, pe care malaezii ii izgoneau cu pietre.

De indata ce soarele asfintea, copiii dispareau in colibele unde dormeau pe dusumeaua din scanduri de bambus, dupa ce isi mancasera portia de orez. Si cum se revarsau zorile, invadau din nou campia, totdeaua urmati de cainii vagabonzi, care ii asteptau toata noaptea, ghemuiti intre stalpii colibelor, in noroiul cald si infect al campiei.

Copiii erau ca ploile, fructele si inundatiile. Se iveau in fiecare an ca mereele periodice sau, daca vreti, ca recolta sau inflorirea. Fiecare femeie de pe campie, cat era destul de tanara ca sa fie iubita de sotul ei, facea in fiecare an cate un copil. In anotimpul uscat, cand munca la orezarie era mai putin trudnica, barbatii se gandeau mai mult la dragoste si, fireste, tocmai atunci femeile ramaneau insarcinate. Iar in lunile urmatoare pantecul crestea. Astfel, in afara de cei pe care-i nascusera, mai erau cei din pantecul femeilor. Asa se intampla regulat, intr-un ritm vegetal, ca o indelungata si profunda respiratie; in fiecare an, pantecul femeii se umfla cu cate un copil, il nastea, ca pe urma sa recapete puteri pana la urmatorul.

Cam un an, copii traiau agatati de mama lor intr-un sac de bumbac, pe care femeia il lega de brau si de umeri. Erau rasi in cap pana la doisprezece ani, cand erau destul de mari ca sa se despaducheze singuri, si tot pana la varsta asta mergeau aproape goi. Pe urma se acopereau cu o bucata de panza. La varsta de un an, mama ii lasa singuri, incredintandu-i copiilor mai mari, si nu-i chema decat sa-i hraneasca, dandu-le direct din gura orezul mestecat de ea. Cand se intampla sa fie in fata un alb, albul intorcea capul de scarba. Mamele radeau. Ce putea sa insemne in campie un asemenea dezgust? De mii de ani faceau asa ca sa dea hrana copiilor. Mai degraba ca sa incerce sa-i salveze pe unii de la moarte. Caci mureau atatia, incat namolul de pe camp continea incomparabil mai multi copii morti decat cei care aveau timp sa cante cocotati pe bivoli. Mureau puzderie, asa ca nici nu-i mai cainau si de mult nu le faceau niciun mormant. Devenise un obicei: cand tatal venea de la lucru, sapa pur si simplu o groapa mica in fata colibei si culca acolo copilul mort. Copiii se intorceau in chip firesc in pamant, ca fructele arboelui salbatic de mango de pe inaltimi, ca micile maimute din delta. Mureau mai ales de holera, de care se imbolnaveau din cauza fructelor necopate ale arborelui de mango, desi nimeni pe campie parca n-ar fi stiut. In fiecare an, in anotimpul cand incepeau sa cresca fructele de mango, ii vedeai agatati de crengi sau sub arbori, asteptand infometati, iar zilele urmatoare mureau in numar si mai mare. Anul viitor, altii le luau locul in aceiasi arbori de mango si mureau la randul lor, caci nerabdarea copiilor in fata fructelor de mango necopate e eterna. Altii se inecau in rau. Altii mureau de insolatie sau orbeau.

Pe buna dreptate trebuiau sa mai si moara. Campia era prea ingusta si marea avea nevoie de secole si secole ca sa se retraga, in ciuda sperantei neostoite a mamei. In fiecare an, mareea, fie ca urca mai mult, fie mai putin, distrugea in orice caz o buna parte din recolte si, dupa ce facea raul, se retragea. Dar fie ca urca mai mult, fie mai putin, copiii se nasteau mereu, cu inversunare. Pe buna dreptate trebuiau sa mai si moara."

(Marguerite Duras- "Stavilar la Pacific")

Poate cel mai trist pasaj pe care l-am citit anul asta, sau realitate la care am avut acces.

Lazar. Efectul Pandora

Foarte interesanta paralela pe care Suskind o face intre Invierea lui Lazar si istoria lui Orfeu si a Euridicei lui. Sfidarea mortii si transgresarea liniei dintre taramul nefiintei si cel al vietii reprezinta povestile de la care s-a pornit in analiza si abordarea comparativa a pildei invierii lui Lazar cu povestea celor doua zeitati elene. Autorul pune in lumina conditia de muritor umil al lui Orfeu si felul in care acesta paseste cu sfiala in lumea lui Hades si a Persefonei. Orfeu nu isi doreste viata vesnica si nici macar ceva mai mult decat ceea ce inseamna pentru un muritor de rand echivalentul notiunii de “fericire umila”, tot ceea ce temerarul arde de dorinta sa obtina sunt cateva clipe adunate dintr-o viata de om, pe care sa le petreaca alaturi de iubita sufletului sau. Pentru a impresiona stapanii tenebrelor, Orfeu isi foloseste cu maiestrie harul, iar pogorarea sa in infern nu s-ar fi putut infaptui fara aceasta capacitate de a se manifesta artistic, resursa divina care il ajuta in induplecarea spiritelor, talent care totodata este insotit de vanitatea proprie artistului. Lui Orfeu, ca oricarui artist, ii place sa se asculte si sa fie ascultat, iar acest lucru ii reuseste chiar in cele mai vitrege conditii; eroul trist isi canta drama, deznodamantul tragic, indiferent de caile pe care il poarta propriile alegeri, schimbarile intelese poate ca destin; el nu se opreste din cantul durerii sau al bucuriei. Ai simtamantul ca amandoua sunt cantate in acelasi timp. Fericit, pe culmile extazului, stiind ca iubita se afla pe urmele sale pe drumul iesirii din infern, Orfeu canta necontenit, insa, de retinut, numai atata timp cat se stie ascultat si apreciat. Imediat ce trece de granita dintre cele doua lumi, aflandu-se pe un plan intermediar, lipsit de prezenta vreunui spirit, si deci de a unei entitati impresionabile, a auditoriului, pe artist il cuprinde indoiala, isi pierde increderea in promisiunea lui Hades, care ii precizase ca atata timp cat nu va privi inapoi, Euridice ii va pasi pe urme, pe calea iesirii la lumina. Euridice este lipsita de prezenta de spirit, de substanta, ea nu are nicio reactie la harpa si viersul lui Orfeu, ci face ceea ce tocmai ii este strategic sortit sa faca, sa urmeze tacuta, sa testeze din umbra credinta lui Orfeu. Cand parfumul lumii vii se simte, cand tocmai ce trece pragul dintre viata si moarte, Orfeu nu mai rezista, latura sa umana supusa indoielii, orgolioasa, submineaza statornicia, fidelitatea si cutezanta de care eroul a dat dovada pana la acest punct... culminant. Astfel ca, de indata ce paseste in lumea naturala, vie, Orfeu priveste in urma, iar fericirea sa dureaza pana in momentul in care isi arunca ochii peste umar... Euridice era acolo, spiritele nu il inselasera, insa vai, cat de dureros ca ea nu mai avea decat un pas pana la trecerea granitei... cum se pierde ea muta si surda in departare, cat de daramat e spiritul lui Orfeu, cat de tont, lipsit de ratiune... cat de uman a ramas!

La Iisus nu se regaseste nicio farama din umilinta atat de omeneasca ce reiese din atitudinea lui Orfeu, Iisus pare puternic, perfect stapan pe sine, capabil de o premeditare in detaliu a actiunilor sale, din care in niciun moment nu transpare ezitarea. Iisus nu il salveaza pe Lazar de la moarte, atunci cand Marta si Maria ii adresasera aceasta rugaminte, ci el il lasa pe acesta sa treaca “dincolo” si abia apoi isi prilejuieste interventia triumfala, ba inca lasand sa treaca trei zile peste Lazar, mortul. Secventa Invierii este pusa in lumina reflectoarelor, lucrurile nu sunt lasate sa se petreaca in surdina, norodul nu trebuie sa ramana impasibil la aceasta manifestare a non-firescului, ci sa constientize si sa venereze miraculosul, natura extra-mundana a lui Iisus. Suskind face o analogie a acestei demonstratii spectaculoase, asemanand scena din evanghelii cu o campanie de marketing politic, planificata cu rigurozitate, cu deplinitatea constientizarii fiecarui pas si a fiecarei decizii.

O astfel de abordare poate sa ni se para fortata, paralela isi are rostul doar in mica masura, scopurile protagonistilor difera. Orfeu este un muritor care nu are pretentia de a fi altceva/altcineva. Tot ce urmareste acest minunat harpist este sa induplece spiritele Infernului sa ii redea iubita inimii sale, pe cand Mantuitorul vrea sa induplece omenescul sa isi schimbe firea. Oamenii trebuie sa imbratiseze doctrina comuniunii sociale, oamenii trebuie sa stie ca pot interveni pozitiv in propriile vieti si in ale altora numai crezand ca o pot face. Actele de bravada in fata multimii neroade pot parea observatorului inocent un spectacol ieftin, o demonstratie ostentativa a privilegiilor pe care ti le confera puterea. Totusi, aceasta punere in scena are un efect socant.... pana la urma, orice strategie de marketing este adaptata publicului tinta. Trezirea din somnul indiferentei nu poate sa fie decat brusca, cu stridente si urale. Si i-am putea intelege pe acesti oameni, care sunt obisnuiti cu atat de indelunganta absenta fizica a divinitatii, insetati de palpabil si in acelasi timp orbiti de propriile trupuri. Nu sunt de acord cu paralela, si, pe langa diferenta majora de nuanta in ceea ce priveste scopul "personajelor," ne putem referi si la diferenta de statut psihologic, poate chiar moral. Iisus este esenta divina care mantuie omenirea, Orfeu este omul care indupleca spiritele. Ambele metofore sunt frumoase, si daca exista note comune, acestea sunt curajul si credinta, credinta care, pana la urma, in ambele cazuri inseamna iubirea omenescului din oameni. Salvarea prin iubire, am putea spune.

I could feel your peace

Sa visezi un sir infinit de copaci batrani... numai un copac poate sa fie atat de credincios drumului langa care a crescut. In niste plimbari, as vrea sa ma inspire credinta neclinitita a unui arbore din calea mea, a unuia pe langa care am trecut mai des decat vantul. Il stiu... dar el o fi ramas acolo? El ma mai asteapta, se mai roaga de cand eu am sfarsit sa mai umblu?

Primeste povestea asta.

what was used for pleasure can now be used to relieve pain

Miracolul e ca nu s-a intamplat nimic. Miracolele nu intrec asteptarile celor care le urmaresc, nici nu se prezinta sub limita acestor asteptari, pentru ca altfel nu s-ar mai numi miracole. Apar atunci cand esti mai putin pregatit, cand iti faci un rost din a astepta.

Azi il astept pe maine. Mainele vine iar mirarea mea se casca langa un gol: un scaun gol, un atelier, un pahar, o strada goala. O femeie goala stand pe un scaun gol, un atelier gol in care a fost candva mai multa viata decat in oamenii care au traversat ani in sir aceasta strada goala. Prima inchinare poate fi un miracol pentru un pahar care a stat gol din fabricatie. Un miracol fatal chiar.

Tot ce traim acum e un miracol, dar nu ne dam seama pentru ca trairea miracolului nu implica neaparat si constientizarea sa. I-as zice miracol-ca-suport-al-supravietuirii.

my persistence is my charm

sursa: Offret

Cu degetele strivite dar sarguincioase totusi, in pofita atator incercari ratate la care au contribuit sau la care s-au pretins inconstient, sub dictari ale unui entitati careia nu-i port niciun fel de recunostinta, incerc sa fac eforturi intru a urma o atat de lipsita de relevanta si scop nobil directie, incat ma mir si eu, se mira si mainile mele de aceasta subita vointa de adaptabilitate. Aceasta absurditate de a intelege mocirla existentiala. Cochetezi cu metafizica, slaba si ingenua fiinta, ravnind sa atingi sferele unei linisti care nu se poate afla decat intr-un univers vegetal. Valul comod si compact al ignorantei poate sa dispara, candva, cumva, insa efortul de a gasi un vesmant colorat de sihastru sub care sa te ascunzi si sa le acoperi pe toate odata cu tine, nu se stie daca va merita osteneala. Ignoranta e neconstientizare, constientizarea e urmata insa de dorinta de a ascunde prapastiile naucitoare. S-ar putea chiar sa nu se mai poata rezista tentatiei de a deveni una cu haul. Discutiile pe care le purtai anapoda despre natura realitatii nu ti-au relevant vreun sens, nimeni nu ti-a oferit nicio explicatie, sugestie, aluzie… nimic nu e de pomana sau, daca se obtine facil, starneste indoiala… adevarul asta e partial…doar ti-au sporit nelinistile… cafeaua asta are prea mult zahar… te-au schinomosit la fata si te-au ingretosat de viata pe care o lasi sa te traiasca, mereu amarandu-ti prezentul, mereu tanjind dupa dulceata primilor ani, cea conservata cu temperamentul borcanelor de toamna, cea pe care vrei sa o gusti si o cauti pe cele mai straine buze, in cele mai vatamatoare atingeri, in cele mai indepartate luni si semiluni, miezuri de paine, colaje cu lumi disparute mototolite langa o busola, rafturi desarte din bucatariile simturilor, dulceata pe care nu ai sa o suprapui niciodata perfect peste gustul din amintire… unicitatea.. unitatea… farmecul pe care timpul intim o da oricarui lucru… parerea… atat de relativ conceptul asta… se sprijina pe gri, griul e prea omenesc, e natura diluata, e un compromis intre alb si negru, intre divin si umanitate, intre putere si categorii de cea mai joasa speta, cutia cu pudra si capacul de veceu, intre copilul imbatranit si senilitatea ultimilor ani, intre sete si un act imbecil de a o amagi cu cuvinte indesate in gura, nostalgia imbatarii cu apa sfintita, tratamentele homeopatice in stadii terminale, parerile… vesnicele pareri, jumatatile de adevaruri, ca si cum un diamant ar sclipi numai pe-o muchie, ca si cum un cutit daca nu e implatat in carne pana la lemnul manerului nu ar rani, sau de parca metalul sau abilitatea de manui o arma ar razbuna copacul… copacul nu are inima, isi bate crengile, oamenii nu au crengi, se bat cu bratele, si cu picioarele, au plamani sa strige si inimi poate doar ca sa le para rau… parerea… imi pare rau.. mi-e bine, imi pare bine ca mi-e bine.. imi pare rau sa aud ca asta te afecteza, binele meu pe raul tau… asta e, incearca sa schimbi bratele cu crengi, si-atuncea si in lumea ta binele va prinde radacini… ia seama… viata poate sa inceteze sa fie o jungla, o putem decora cu plimbari universale in paduri linistite... o putem lasa fara bestiar, fara reguli, fara recompense si sanctiuni… cea mai buna discplina se instaleaza in absenta oricarei reguli, asa, ca intr-un vis tampit de adolescent care a citit despre anarhie si nu a mai putut sa doarma toata noaptea, gandind ca ar putea sa fie mantuitorul deseurilor umane, ca ar putea contabiliza si rationaliza rezultatele proaste ale unei evolutii care, la un moment dat in timpul istoric neinteles de niciun carturar, a nimerit intr-o directie gresita, eroarea explicandu-si-o acum tanarul prin planul magic la care au conspirat niste omuleti energetici manati de o disperare pesimista ce aducea cu intelepciunea, pentru ca el, bietul de el, fericitul de el, sa resemnifice mostenirea Neanderthalului, sa transcrie pe curat o poveste comerciala despre semenii sai, sa invie mortii, sa-si puna capul pe perna si sa adorma in parfumul reveriilor sale, in parfum de detergent cu arome salbatice. Parerea… imi pare ca ma arde focul asta daca imi tin ochii aproape de flacara, imi pare ca omul asta sufera de foame si ca nu mai are in el viata, se vede cum ii tresalta pieptul intr-un horcait care nu mai gaseste puterea sa semnaleze nevoia, durerea, mizeria.. peste putin timp o sa ti se para si tie ca el a murit.. mi se pare ca esti singur, sunt un observator discret si abstract dar uneori mai simt nevoia sa iti spun parerile mele.. mai am niste prieteni care sunt singuri, dar lor li se pare ca gresesc, ca le invadez viata cu parerile mele expuse atat de nepotrivit… sa am grija.. prieteni, prieteni, dar sa nu ne criticam unul pe altul, sa nu ne aratam cu degetul lipsurile, cavitatile launtrice, mustarul alterat din chifla… mai am un prieten care e absent, caruia pot sa ii spun orice, chiar si o istorie a frunzelor, a tacerilor dintre noi, a noptilor irosite, a unei cizmarii falimentate, a unei singuratati scanteind ca roua distantelor dintre mine si un basm care se sfarseste clasic, precum si povestile dusmanilor mei care ar incapea in doua fraze scrise pe un servetel de imprumut.. Cand ma viziteaza acest absent apropiat, intodeauna poarta cu sine o lampa, si daruieste la lumina ei consolari pentru degete potrivnice, al caror unic destin e sa lase prea multe spatii intre randuri si gand.

Si pumnii nu mai sunt muscati pe intuneric, intunericul inceteaza sa mai ameninte. Intunericul se ghemuieste intr-un pumn deschis, risipindu-se.

X

Impreuna, complementar, in sens opus, mereu catre un scop? Adica asa cum o aripa e inutila fara alta, cum inspir-expir, inghit-transpir, plutesc fara sa ma tarasc, tarasc fara sa clipesc, consum fara sa acopar, acopar fara sa uit, uit fara sa gresesc, gresesc fara sa carpesc, carpesc fara sa las urme, urmez fara sa intreb, intreb fara sa inteleg, inteleg fara sa-mi raspund, raspund fara sa pricep, pricep fara sa imi pese, imi pasa fara sa rezolv, rezolv fara sa mai pot face ceva, fac dar refac, refac dar stric din nou, reinnoiesc pe cele vechi si le invechesc pe cele noi, iubesc ce e vechi, mai putin vechile iubiri, vechile mele iubiri, vechile mele, ale mele, a mea, eu, tu, a ta, ale tale, ale noastre, vechi, noi, iubite, reinnoite, stricate, refacute, facute, rezolvate, pasuite, pricepute, raspunse, intelese, intrebate, carpite, gresite, uitate, acoperite, clipite, tarate, plutite, transpirate, inghitite, expirate, inspirate, unele pe altele, unele fara altele sub cea mai inutila dintre aripi.

IX

Intr-o pustietate ca in oricare alt colt de lume, o fetita statea pe marginea unei ape, a unei garle, iar tristetea i se accentua cu fiecare oracait de broasca ce imprima orelor un curs lasciv, o taraganare nevrotica. Mirosea a mlastina si a verdeata umeda, iar pe celalalt mal se putea admira fara emotie risipirea unei turme de oi, ca o halucinatie generata de sunetul talangii care venea parca din alte timpuri, desfigurand calmitatea locului.

In acelasi segment temporal se intamplau prea multe lucruri pentru a fi nevoie sa mai fie judecate, sau cel putin intuite. Nu mai era necesar sa le repeti stiind ca ele oricum se petrec indiferent de felul in care tu iti misti buzele, sau daca te uiti prea concentrat in soare, sau de alta optiune interesanta prin care iti manifesti absenta.

Lipsa muschilor si lipsa reflectiei.

Plasarea unui fir de praf intr-un buric de obeza aflata in descompunere, dar inca in viata, inca lungita pe spate si agitandu-si tentaculele.

Un studiu de caz pentru cei inca interesati de rolul zestrei genetice in formarea caracterului la plantele de sera, sau la hibrizi.

O planeta de dimensiunea unui ou.

O proiectie a starilor unei tesatoare de covoare si pleduri, ale carei produse ar fi ramas nevandute daca ar fi stiut sa creeze simetric, daca ar fi avut standarde, daca n-ar fi impletit firul cu lacrimi.

O constructie din metal cu atribute umane, exersand empatia prin cateva acorduri la pian.

O batrana care se aseaza langa fetita si acopera ecranul panzelor de iarba si cer, si apoi tace, si apoi ii surade peste umar indepartandu-se ca orice amintire din viitor.

Acest clivaj neasteptat poate insemna o dezorientare de moment, dar privit altfel poate aparea ca un gest al unei desavarsite maturitati. Luciditatea care nu izvora din inocenta, dar care avea nevoie de ea ca de o oglinda in care totul sa se reflecte limpede… sau poate doar intamplarea ce i-a fost data de a vedea lucurile asa cum sunt, de la un nivel elementar. O posibilitate de a pipai realul, insa realul din inima iluziei. Aceeasi iluzie pe care ti-o da suprafata unei ape care reflecta un arbore… lipsa radacinilor.