Foarte interesanta paralela pe care Suskind o face intre Invierea lui Lazar si istoria lui Orfeu si a Euridicei lui. Sfidarea mortii si transgresarea liniei dintre taramul nefiintei si cel al vietii reprezinta povestile de la care s-a pornit in analiza si abordarea comparativa a pildei invierii lui Lazar cu povestea celor doua zeitati elene. Autorul pune in lumina conditia de muritor umil al lui Orfeu si felul in care acesta paseste cu sfiala in lumea lui Hades si a Persefonei. Orfeu nu isi doreste viata vesnica si nici macar ceva mai mult decat ceea ce inseamna pentru un muritor de rand echivalentul notiunii de “fericire umila”, tot ceea ce temerarul arde de dorinta sa obtina sunt cateva clipe adunate dintr-o viata de om, pe care sa le petreaca alaturi de iubita sufletului sau. Pentru a impresiona stapanii tenebrelor, Orfeu isi foloseste cu maiestrie harul, iar pogorarea sa in infern nu s-ar fi putut infaptui fara aceasta capacitate de a se manifesta artistic, resursa divina care il ajuta in induplecarea spiritelor, talent care totodata este insotit de vanitatea proprie artistului. Lui Orfeu, ca oricarui artist, ii place sa se asculte si sa fie ascultat, iar acest lucru ii reuseste chiar in cele mai vitrege conditii; eroul trist isi canta drama, deznodamantul tragic, indiferent de caile pe care il poarta propriile alegeri, schimbarile intelese poate ca destin; el nu se opreste din cantul durerii sau al bucuriei. Ai simtamantul ca amandoua sunt cantate in acelasi timp. Fericit, pe culmile extazului, stiind ca iubita se afla pe urmele sale pe drumul iesirii din infern, Orfeu canta necontenit, insa, de retinut, numai atata timp cat se stie ascultat si apreciat. Imediat ce trece de granita dintre cele doua lumi, aflandu-se pe un plan intermediar, lipsit de prezenta vreunui spirit, si deci de a unei entitati impresionabile, a auditoriului, pe artist il cuprinde indoiala, isi pierde increderea in promisiunea lui Hades, care ii precizase ca atata timp cat nu va privi inapoi, Euridice ii va pasi pe urme, pe calea iesirii la lumina. Euridice este lipsita de prezenta de spirit, de substanta, ea nu are nicio reactie la harpa si viersul lui Orfeu, ci face ceea ce tocmai ii este strategic sortit sa faca, sa urmeze tacuta, sa testeze din umbra credinta lui Orfeu. Cand parfumul lumii vii se simte, cand tocmai ce trece pragul dintre viata si moarte, Orfeu nu mai rezista, latura sa umana supusa indoielii, orgolioasa, submineaza statornicia, fidelitatea si cutezanta de care eroul a dat dovada pana la acest punct... culminant. Astfel ca, de indata ce paseste in lumea naturala, vie, Orfeu priveste in urma, iar fericirea sa dureaza pana in momentul in care isi arunca ochii peste umar... Euridice era acolo, spiritele nu il inselasera, insa vai, cat de dureros ca ea nu mai avea decat un pas pana la trecerea granitei... cum se pierde ea muta si surda in departare, cat de daramat e spiritul lui Orfeu, cat de tont, lipsit de ratiune... cat de uman a ramas!
La Iisus nu se regaseste nicio farama din umilinta atat de omeneasca ce reiese din atitudinea lui Orfeu, Iisus pare puternic, perfect stapan pe sine, capabil de o premeditare in detaliu a actiunilor sale, din care in niciun moment nu transpare ezitarea. Iisus nu il salveaza pe Lazar de la moarte, atunci cand Marta si Maria ii adresasera aceasta rugaminte, ci el il lasa pe acesta sa treaca “dincolo” si abia apoi isi prilejuieste interventia triumfala, ba inca lasand sa treaca trei zile peste Lazar, mortul. Secventa Invierii este pusa in lumina reflectoarelor, lucrurile nu sunt lasate sa se petreaca in surdina, norodul nu trebuie sa ramana impasibil la aceasta manifestare a non-firescului, ci sa constientize si sa venereze miraculosul, natura extra-mundana a lui Iisus. Suskind face o analogie a acestei demonstratii spectaculoase, asemanand scena din evanghelii cu o campanie de marketing politic, planificata cu rigurozitate, cu deplinitatea constientizarii fiecarui pas si a fiecarei decizii.
O astfel de abordare poate sa ni se para fortata, paralela isi are rostul doar in mica masura, scopurile protagonistilor difera. Orfeu este un muritor care nu are pretentia de a fi altceva/altcineva. Tot ce urmareste acest minunat harpist este sa induplece spiritele Infernului sa ii redea iubita inimii sale, pe cand Mantuitorul vrea sa induplece omenescul sa isi schimbe firea. Oamenii trebuie sa imbratiseze doctrina comuniunii sociale, oamenii trebuie sa stie ca pot interveni pozitiv in propriile vieti si in ale altora numai crezand ca o pot face. Actele de bravada in fata multimii neroade pot parea observatorului inocent un spectacol ieftin, o demonstratie ostentativa a privilegiilor pe care ti le confera puterea. Totusi, aceasta punere in scena are un efect socant.... pana la urma, orice strategie de marketing este adaptata publicului tinta. Trezirea din somnul indiferentei nu poate sa fie decat brusca, cu stridente si urale. Si i-am putea intelege pe acesti oameni, care sunt obisnuiti cu atat de indelunganta absenta fizica a divinitatii, insetati de palpabil si in acelasi timp orbiti de propriile trupuri. Nu sunt de acord cu paralela, si, pe langa diferenta majora de nuanta in ceea ce priveste scopul "personajelor," ne putem referi si la diferenta de statut psihologic, poate chiar moral. Iisus este esenta divina care mantuie omenirea, Orfeu este omul care indupleca spiritele. Ambele metofore sunt frumoase, si daca exista note comune, acestea sunt curajul si credinta, credinta care, pana la urma, in ambele cazuri inseamna iubirea omenescului din oameni. Salvarea prin iubire, am putea spune.
