XI

Pe rand, si-a omorat trei frati, poate doar trei cunostinte, poate doar trei stari ale eului, sperand ca râul va spala sangele... Din felul in care respiratia vazduhului, sacadat, transmitea senzatii, a aflat ca urmatorul gest ar putea fi, din nou, crima. A lasat deoparte, parca in alt punct cardinal, ciocanul, parca in alt colt obosit al junglei, obsesia repetitiei, parca in alt camp vizual, camera de filmat, parca pe chipul altui perete... oglinda. Usa se inchide, cand tot ce-i mai atarna in brate ca o ciorna este manualul de recunoastere treptata. Spala acum rochii si cranii, picioruse, un chip si masa murdara... mainile roz-stravezii reflecta lumina, intr-un univers fara pamant, exista totusi pietrele si apa care se strecoara printre ele. Un univers in care oamenii fabrica mai usor iluzii durabile. In lumea din pietre sunt numai mâini si glasurile mainilor care se frang deasupra apelor ca niste poduri... apele raman uneori singure, fara sa pastreze in adancimi sau limpezime urmele nostalgiei sau nevoia unei prezente oarecare. Un peşte mi-a zambit inapoi, din albia raului... mi-am dorit atunci ca timpul sa curga fara sa spun "oricum curge".

that's what i want

Vreau sa te cunosc si sa iti mangai trupul, sau doar sa bem o cafea, intr-o amiaza ploioasa, sa rasfoim albume de arta si sa ascultam jazz, sa ne rasfatam cu ciocolata, sa stam goale pe aceeasi canapea si sa avem un ras molipsitor.

her madness isn't the worst thing

Azi in scenariu zambeai, vorbind despre cum ti-ai petrecut viata pana la mine, sau cum ai fi vrut, nu stiu sa fac diferenta. Am baut dintr-o cana si am crezut ca tacerea mea o sa fie urmatoarea poveste, pentru viitoarele chipuri, care te vor intreba cum ti-a trecut vremea sau cum ai iubit, nu vor sti nici ele sa faca diferenta. Sunt sigura de asta, ca de linia dreapta a diminetii in care m-ai iubit.

Tot azi, am indragit doar raceala diminetii, care a inghitit in culoarea ei tot restul... cat m-as chinui, nu imi amintesc ce-a mai fost, ce-ar mai fi putut fi.

It is fear that sets the limits

Ma intrebam daca oamenii liberi sunt accesibili, daca se opresc sa stea cu tine de vorba si sa te mangaie. Eu daca as fi libera as intelege sa nu fac mare parte din lucrurile pe care la fac acum. Eu daca as fi libera nu as trai ca o sirena intr-un pahar cu apa.

Libertatea de care ma bucur acum si cu care nu ezit uneori sa ma mandresc seamana cu cea a unui peste intr-un borcan inchis ermetic si aruncat intre talazuri. Prin sticla borcanului se vad mii de ochi rosii, din care tasneste frustarea unor idealuri marine ratate. Puterea ochilor rosii nu omoara pestii, ii chinuie scotandu-le mental solzii, unul cate unul.

Aproape ca aici.

Plansul lui Nietzsche- Irvin D. Yalom

“Plansul lui Nietzsche” este o carte care nu ar trebui sa lipseasca din bagajul cultural al unui psihoterapeut, valoarea sa constand nu atat in detaliile pretioase referitoare la tehnici de psihoterapie psihanalitica, ci mai ales in usurinta cu care reuseste sa faca inteleasa nevoia iminenta de nastere a acestui tip de abordare a psihismului uman.

Irvin D. Yalom, autorul cartii, alege sa isi exprime afinitatea fata de cele mai controversate si profunde probleme ce tin de natura umana, atat ca practician in domeniul psihiatriei, cat si ca romancier, ambele roluri implicand pricepere si daruire la un nivel care “sui generis” impune rafinament, un rezultat al unei dotari incontenstabile a acestui actor venit de pe dura, dar prea plina de suflet scena a Rusiei, cu o minte si simturi ascutite, un spirit obiectiv, insa totodata patrunzator, o sita interna care nu lasa filtrajul realitatii sa se produca fara critici sau aluzii ironic- constructive, un creator al unei punti a cunoasterii intre problema si metoda de solutionare nu fara a ne priva de amanuntele arhitecturale, care sunt insasi esenta intelegerii mecanismelor de “vindecare a sufletelor”- sursa de inspiratie pentru psihoterapeuti atunci cand se gasesc neajutorati in fata unui caz fara precedent, sau care pur si simplu trebuie sa traseze o cale personala de abordare pentru o tulburare frecventa, dar ale carei remedii clasice utilizate pana la acel moment dezamagesc.

“Plansul lui Nietzche” se devarsa in jurul unei teme aparent filosofice, insa, atata timp cat filosofia are in centru o problema legata ombilical de ceea ce inseamna omenesc, atata timp cat rosturile ei se disting in munca sisifica fara roade de pus pe cantar reprezentata de cautarea raspunsului la cele patru interogatii kantiene, sistematizate tarziu de acesta, insa a caror rasfrangere febrila este resimtita de mii de veacuri de catre umanoizi, ne dam seama ca plansul despre care vorbim se produce cu o voce “crescendo” in jurul omului, izvoraste din toate, impresurandu-l. Izvoraste din piatra, din piatra in jurul caruia omul se intrupeaza si incepe apoi sa isi caute temeiul privind si plangand spre inaluntru.

E voba deci de plansul uman, sau, filosofic spus, de plansul lui Nietzsche.

Alegerea acestuia din galeria ganditorilor de seama, poate fi explicata prin incercarea de a privi intr-o alta lumina, mai putin orbitoare, mai indulegenta si revelatoare de noi sensuri, nihilismul care emana din scrierile sale. Nietzsche, cel care tipa printre randuri, care nu iarta nicio postura umana ce sta sub semnul instinctualitatii, desi aceasta ne este intrinseca, vitala chiar. Atacatorul fara rezerve, dar nu si fara demostratii spectaculoase, al tocmai principiilor care stau la baza functionarii noastre in regim normal, respingatorul ordinii firesti a vietii si a tipului de ontologie care nu ne permite transcenderea dincolo de muschi, oase si celule, neputinta valabila cel putin in conditiile existentiale atat de familiare noua, (re)cunoscute simtului comun.

Zbuciumul nietzschean privit ca autosabotare, flacari incomensurabile ce iradiaza din nucleul crizei existentiale, disperare sterila, dar si ca o calatorie spre un templu inexistent, ale carei drumuri iti ofera savoare si bogatie peisagistica, sau tovarasi de drum intelepti, insa noptile reci ti le petreci departe de casa, departe de tine, framantandu-te si plasmuind vise in urma carora, la trezire, iti simti buzele fierbinti de rugaciune si talpile reci de la lespezile mult idealizatului loc de regasire.

Problema sensului vietii se concentreaza asupra ideii: “unde sfarseste animalul, si unde incepe omul?”, filosoful punand la zid umanitatea care se complace intr-un soi de fericire domestica, in pofida atributelor pe care aceasta la poseda si care fac diferenta intre noi si lucrurile neinsufletite sau organismele lipsite de constiinta.

Un alt criteriu care-l face pe Nietzsche “pacientul ideal” in cura disperarii este singuratatea periculoasa la care s-a autocondamnat acesta, o oaza inepuizabila de resurse intru devenirea ca om si creator, privita astfel de filosoful care considera creatia ca pe un proces imperativ transcenderii spirituale a omului. O inedita slava a singuratatii absolute, incantata de pe o pozitie reconfortanta de catre acest neinteles si sfidator solitar.

Evenimentele sunt plasate in Viena de la sfarsitul secolului al XIX-lea, iar protagonistii sunt Frederich Nietzsche si Joseph Breuer, alaturi de care o figura interesanta este reprezentata si de tanarul doctor Sigmund Freud, care la numai 27 de ani isi efectueaza stagiul rezidential intr-o clinica psihiatrica, avandu-l ca mentor pe Breuer. Exercitand o influenta majora asupra ulteriorului parcurs profesional al lui Freud, stimulandu-se reciproc in polemici suvuroase asupra teoriei inconstientului, Breuer ramane insa consacrat prin activitatea sa experimentala de laborator, cu rezultate deosebite in determinarea rolului pe care urechea interna il are in mentinerea echilibrului si descoperirile referitoare la tehnici de respiratie- tehnica Hearing Breuer.

Povestea fictiva, insa extrem de verosimila, a sedintelor psihoterapeutice neobisnuite prezentate in aceasta carte, este valoroasa prin reusita reconstituirii preocuparilor fundamentale care apar in jurul procesului de gestatie a psihoterapiilor psihodimamice si a incercarilor timide de definire a unor tehnici specifice de interventie.

Nietzsche este acceptat ca pacient de catre Breuer in urma insistentelor unei foste iubite a filosofului, Lou Andreas Salome, care precizeaza in rugamintile ei ca acesta sufera de disperare, o boala cu efecte devastatoare asupra vietii personale si profesionale: Nietzsche renunta la cariera profesorala, alegand sa duca un stil de viata nomad, atat de potrivit temperamentului sau si versatilelor stari sufletesti, strecoara in epistole aluzii la gandurile sale sinucigase, se plange de migrene care il rapun pana intr-atat incat nu mai este capabil sa-si continue opera si, asociaza in acelasi timp, intr-o maniera plastica, durerea cu chinurile unei nasteri- se considera posesorul unei “minti insarcinate” cu viitoarele creatii.

Filosoful dovedeste o atitudine extreme de reticenta in prima faza, aratandu-se oarecum bulversat in fata bunavointei lui Breuer, hotarandu-se sa se intoarca in Basel si sa refuze sprijinul doctorului. Breuer remediaza magistral situatia propunandu-i o solutie inedita si cu rezultate remarcabile pentru amandoi: sa faca terapie unul cu celalalt- Breuer sa gaseasca remedii pentru durerile organice ale lui Nietzsche, iar acesta sa rezolve probleme disperarii lui Breuer, un pretext invocat de doctor si exprimat ca o provocare, cu scopul de a-l atrage pe filosof in “cursa terapeutica”. Freud este doar un figurant in acest scenariu, Nietzsche este cel pe care autorul il pune in postura de a nascoci bazele procedurale ale psihanalizei, inspirandu-l astfel pe Breuer si oferindu-i temeiurile pe care acesta, impreuna cu Freud si mai ales de catre acesta din urma, sa cladeasca edificiul impunator si solid, castelul psihanalizei, cu pivnitele sale ce adapostesc secretele inconstientului, scoase in lumina de noile tehnici.

Nietzsche elaboreaza un plan de vindecare a asa-zisei disperari care are la baza “terapia prin cuvant”, o metoda care nu este straina de Breuer, “curatarea hornului” fiind o tehnica pe care a folosit-o in tratarea pacientei Anna O. (Bertha Pappenheim) si care utilizeaza principiile asocierii libere, material pretios si de mare ajutor obtinut in urma discutiilor necenzurate, a destainuirilor. La aceste abordari se ajunsese deja, numai ca Nietzsche le plaseaza intr-un alt context, le da o alta semnificatie, situatia fiind de natura sa duca la o astfel de resemnificare prin comutarea de pe pozitia de medic, pe aceea de pacient pe care (si-)o (auto)propune Breuer, si de care ne dam ulterior seama ca este planuita nu numai pentru a destrama cadrele disperante ale vietii lui Nietzche, ci, bine intuita, insa neconstientizata, pentru rezolvarea propriei probleme psihologice.

“Plansul lui Nietzsche” poate fi expresia descoperirii transferului, pentru ca la finalul povestii cei doi (mai ales filosoful, care nu cunoscuse pana atunci lumea fascinanta a realaiilor de prietenie) descopera ca sunt prieteni, se renunta la ultima ramasita de formalitate, iar medicul si pacientul se imbratiseaza uitandu-si rolurile pe care si le-au tot schimbat intre ei pe parcursul sedintelor, se bucura si plang intr-un mod spontan, autentic si eliberator.

Este foarte interesant de remarcat elementele comune intre ceea ce reprezinta psihanaliza astazi si modul in care acestea sunt redate fictiv de catre Yalom.

Un procedeu valid a ramas inca notarea raspunsurilor pacientului, inregistrarea reactiilor si interpretarea manifestarilor sale emotionale. Din perspectiva lui Freud, este insa recomandat sa se realizeze aceste insemnari dupa ce pacientul paraseste cabinetul, pentru a-l nu stingheri si a se evita crearea unui mediu in care acesta sa se simta observat si analizat, poate chiar judecat, motiv pentru care este de preferat constituirea unui cadru cat mai degajat, informal (specialistul adoptand, totusi, un stil neutru), oportun pentru “libertatea” asocierilor, simbolurilor, semnificatiilor, semnelor. De asemenea, aceasta presupune si un exercitiu al memoriei pentru terapeut, care regandeste datele cazului si se reimplica, mai detasat, de pe o pozitie analitica si obiectiva, in procesul de gasire a solutiilor si de trasare a unui plan de actiune.

Interpretarea viselor, o teza majora a psihanalizei se regaseste si aici. Visul recurent al lui Breuer in care incearca sa o gaseasca pe Bertha si simte, in acelasi timp, cum pamantul se lichefiaza sub el, pentru ca ulterior sa se scufunde 40 de metri, pe o lespede de marmura impodobita cu simboluri misterioase este insotit si de o explicatie de sorginte psihanalitica, oferita de tanarul discipol Freud. Aceasta asociaza cei 40 de metri cu varsta pe care doctorul o implinise cu putin timp in urma, iar in cadrul acestei interpretari este lansata prima referire la inconstient, simbolizat prin alunecarea spre interiorul pamantului.

Sunt prezentate si doua vise de-ale lui Nietzsche, pe care acesta le-a avut in copilarie, si care, pe langa faptul ca sunt de factura reala, ajuta la intelegerea fondului emotional pe care s-a instalat disperarea acestuia. Este vorba despre visul cu tatal sau ridicandu-se din mormant si cel cu horcaitul batranului- aflam deci despre disparitia figurii paterne la o varsta frageda pentru Nietzche. Pe langa asta, despre tatal sau aflam si ca era o fire religioasa, un aspect care poate sta la originea atitudinii ulterioare de revolta fata de crestinism pe care filosoful o adopta in scrierile sale.

Complexitatea relatiilor care se stabilesc in copilarie cu autoritatea parentala este, de asemenea, un capitol insemnat din marea carte a psihanalizei. Aceata tema este punctata in roman printr-o omonimie- Nietzsche observa ca prenumele mamei lui Breuer este Bertha, la fel cum prenumele Annei O. este Bertha. Urmatoarea constatare pe care o face filosoful este ca interesul doctorului nu era pentru Ana, ci pentru mama lui, disparuta din viata lui mult prea devreme si al carui chip inca ii zambea din sicriu.

O alta idee importanta care ni se dezvaluie este aceea ca, inainte de a coordona un proces terapeutic, psihanalistul trebuie la randul sau sa fie psihanalizat, indemnul socratian “gnosce te ipsum” fiind si de data aceasta o inteleapta cale de urmat. Chiar daca nu se poate ajunge la un nivel al autocunoasterii absolute, omul parcurcand cu fiecare ceas un drum al devenirii, este recomandata identificarea problemelor personale si, pe cat este posibil, eliminarea lor. Sau, asa cum Freud va afirma mai tarziu, fiinta umana aflata in dificultate nu numai trebuie sa admita ca se confrunta cu o nevroza, ci ca nevroza este poate starea “normala” a omului.

O scena semnificativa din carte, valoroasa din punct de vedere psihoterapeutic, este accea in care Nietzche implora ajutorul lui Breuer, momentul in care acesta exprima cu sinceritate nevoia de a fi salvat. Intr-adevar, oricare demers terapeutic soldat cu succes trebuie sa se sprijine, in primul rand, pe dorinta pacientului de a se schimba, de a cuceri echilibrul interior si de a elimina tot ceea ce este negativ, steril, sufocant, ceea ce blocheaza calea catre resursele individuale prin care fiecare “poate deveni ceea ce este”.

Cartea reprezinta si un bun exemplu pentru demonstrarea felului in care psihoterapia psihanalica a fost mai inainte de toate tehnica, pentru ca ulterior rezultatele sa se concretizeze in teorie.

Departe de a reusi sa epuizez temele de interes pe care romanul le suscita, inchei prin a sublinia inca o data valoarea pe care o reprezinta pentru viitorii psihoterapeuti, pasionatii de literatura, psihologie, filosofie… Iar ca varianta de reluare, adancire si meditarea asupra ideilor dezbatute in dialogurile din “Plansul lui Nietzche”, “Asa grait-a Zarathustra” se impune de la sine.

ocolind ziua prin 80 de lumi

Eram doi batrani care-si vorbeau despre pierderi si nemernicie. Despre nuci, castane, in tipla pastrate, in vreme. Si mereu se casca langa noi un mare gol, in care puteam sa aruncam orice, de la linguri pana la barbi si bastoane, necuviinta si hainele negre, si hainele grele. Cu mana ta, batrane, striveste-mi dimineata si trenurile, cu prea multe vagoane, si orice zi in plus, si kilometrii.

Maine o sa am doua migrene. Una blanda si una... una vrei sa o primesti tu?