"Se afla o puzderie de copii pe campie. Era un fel de calamitate. Erau pretutindeni, cocotati in copaci, pe bariere, pe bivoli; visau sau stateau pe vine pe malul mlastinilor, pescuind sau tavalindu-se in namol in cautarea crabilor pitici de orezarie. Erau si in rau, balacindu-se, jucandu-se sau inotand. Si in joncile care coborau spre largul marii, spre insulele verzi ale Pacificului; mai erau si altii care suradeau incantati, varati pana-n gat in marile cosuri de rachita, care suradeau mai frumos decat oricine pe lume. Si totdeauna, inainte de a ajunge in satele de pe povarnisurile muntelui, ianinte de a fi zarit arborii de mango, intalneai primii copii din satele junglei, unsi toti cu sofran impotriva tantarilor si urmati de haite de caini vagabonzi. Caci pretutindeni unde se duceau copii isi tarau dupa ei prietenii, cainii vagabonzi, prapaditi, raiosi, hoti ai curtilor de pasari, pe care malaezii ii izgoneau cu pietre.
De indata ce soarele asfintea, copiii dispareau in colibele unde dormeau pe dusumeaua din scanduri de bambus, dupa ce isi mancasera portia de orez. Si cum se revarsau zorile, invadau din nou campia, totdeaua urmati de cainii vagabonzi, care ii asteptau toata noaptea, ghemuiti intre stalpii colibelor, in noroiul cald si infect al campiei.
Copiii erau ca ploile, fructele si inundatiile. Se iveau in fiecare an ca mereele periodice sau, daca vreti, ca recolta sau inflorirea. Fiecare femeie de pe campie, cat era destul de tanara ca sa fie iubita de sotul ei, facea in fiecare an cate un copil. In anotimpul uscat, cand munca la orezarie era mai putin trudnica, barbatii se gandeau mai mult la dragoste si, fireste, tocmai atunci femeile ramaneau insarcinate. Iar in lunile urmatoare pantecul crestea. Astfel, in afara de cei pe care-i nascusera, mai erau cei din pantecul femeilor. Asa se intampla regulat, intr-un ritm vegetal, ca o indelungata si profunda respiratie; in fiecare an, pantecul femeii se umfla cu cate un copil, il nastea, ca pe urma sa recapete puteri pana la urmatorul.
Cam un an, copii traiau agatati de mama lor intr-un sac de bumbac, pe care femeia il lega de brau si de umeri. Erau rasi in cap pana la doisprezece ani, cand erau destul de mari ca sa se despaducheze singuri, si tot pana la varsta asta mergeau aproape goi. Pe urma se acopereau cu o bucata de panza. La varsta de un an, mama ii lasa singuri, incredintandu-i copiilor mai mari, si nu-i chema decat sa-i hraneasca, dandu-le direct din gura orezul mestecat de ea. Cand se intampla sa fie in fata un alb, albul intorcea capul de scarba. Mamele radeau. Ce putea sa insemne in campie un asemenea dezgust? De mii de ani faceau asa ca sa dea hrana copiilor. Mai degraba ca sa incerce sa-i salveze pe unii de la moarte. Caci mureau atatia, incat namolul de pe camp continea incomparabil mai multi copii morti decat cei care aveau timp sa cante cocotati pe bivoli. Mureau puzderie, asa ca nici nu-i mai cainau si de mult nu le faceau niciun mormant. Devenise un obicei: cand tatal venea de la lucru, sapa pur si simplu o groapa mica in fata colibei si culca acolo copilul mort. Copiii se intorceau in chip firesc in pamant, ca fructele arboelui salbatic de mango de pe inaltimi, ca micile maimute din delta. Mureau mai ales de holera, de care se imbolnaveau din cauza fructelor necopate ale arborelui de mango, desi nimeni pe campie parca n-ar fi stiut. In fiecare an, in anotimpul cand incepeau sa cresca fructele de mango, ii vedeai agatati de crengi sau sub arbori, asteptand infometati, iar zilele urmatoare mureau in numar si mai mare. Anul viitor, altii le luau locul in aceiasi arbori de mango si mureau la randul lor, caci nerabdarea copiilor in fata fructelor de mango necopate e eterna. Altii se inecau in rau. Altii mureau de insolatie sau orbeau.
Pe buna dreptate trebuiau sa mai si moara. Campia era prea ingusta si marea avea nevoie de secole si secole ca sa se retraga, in ciuda sperantei neostoite a mamei. In fiecare an, mareea, fie ca urca mai mult, fie mai putin, distrugea in orice caz o buna parte din recolte si, dupa ce facea raul, se retragea. Dar fie ca urca mai mult, fie mai putin, copiii se nasteau mereu, cu inversunare. Pe buna dreptate trebuiau sa mai si moara."
(Marguerite Duras- "Stavilar la Pacific")
Poate cel mai trist pasaj pe care l-am citit anul asta, sau realitate la care am avut acces.
