Plansul lui Nietzsche- Irvin D. Yalom

“Plansul lui Nietzsche” este o carte care nu ar trebui sa lipseasca din bagajul cultural al unui psihoterapeut, valoarea sa constand nu atat in detaliile pretioase referitoare la tehnici de psihoterapie psihanalitica, ci mai ales in usurinta cu care reuseste sa faca inteleasa nevoia iminenta de nastere a acestui tip de abordare a psihismului uman.

Irvin D. Yalom, autorul cartii, alege sa isi exprime afinitatea fata de cele mai controversate si profunde probleme ce tin de natura umana, atat ca practician in domeniul psihiatriei, cat si ca romancier, ambele roluri implicand pricepere si daruire la un nivel care “sui generis” impune rafinament, un rezultat al unei dotari incontenstabile a acestui actor venit de pe dura, dar prea plina de suflet scena a Rusiei, cu o minte si simturi ascutite, un spirit obiectiv, insa totodata patrunzator, o sita interna care nu lasa filtrajul realitatii sa se produca fara critici sau aluzii ironic- constructive, un creator al unei punti a cunoasterii intre problema si metoda de solutionare nu fara a ne priva de amanuntele arhitecturale, care sunt insasi esenta intelegerii mecanismelor de “vindecare a sufletelor”- sursa de inspiratie pentru psihoterapeuti atunci cand se gasesc neajutorati in fata unui caz fara precedent, sau care pur si simplu trebuie sa traseze o cale personala de abordare pentru o tulburare frecventa, dar ale carei remedii clasice utilizate pana la acel moment dezamagesc.

“Plansul lui Nietzche” se devarsa in jurul unei teme aparent filosofice, insa, atata timp cat filosofia are in centru o problema legata ombilical de ceea ce inseamna omenesc, atata timp cat rosturile ei se disting in munca sisifica fara roade de pus pe cantar reprezentata de cautarea raspunsului la cele patru interogatii kantiene, sistematizate tarziu de acesta, insa a caror rasfrangere febrila este resimtita de mii de veacuri de catre umanoizi, ne dam seama ca plansul despre care vorbim se produce cu o voce “crescendo” in jurul omului, izvoraste din toate, impresurandu-l. Izvoraste din piatra, din piatra in jurul caruia omul se intrupeaza si incepe apoi sa isi caute temeiul privind si plangand spre inaluntru.

E voba deci de plansul uman, sau, filosofic spus, de plansul lui Nietzsche.

Alegerea acestuia din galeria ganditorilor de seama, poate fi explicata prin incercarea de a privi intr-o alta lumina, mai putin orbitoare, mai indulegenta si revelatoare de noi sensuri, nihilismul care emana din scrierile sale. Nietzsche, cel care tipa printre randuri, care nu iarta nicio postura umana ce sta sub semnul instinctualitatii, desi aceasta ne este intrinseca, vitala chiar. Atacatorul fara rezerve, dar nu si fara demostratii spectaculoase, al tocmai principiilor care stau la baza functionarii noastre in regim normal, respingatorul ordinii firesti a vietii si a tipului de ontologie care nu ne permite transcenderea dincolo de muschi, oase si celule, neputinta valabila cel putin in conditiile existentiale atat de familiare noua, (re)cunoscute simtului comun.

Zbuciumul nietzschean privit ca autosabotare, flacari incomensurabile ce iradiaza din nucleul crizei existentiale, disperare sterila, dar si ca o calatorie spre un templu inexistent, ale carei drumuri iti ofera savoare si bogatie peisagistica, sau tovarasi de drum intelepti, insa noptile reci ti le petreci departe de casa, departe de tine, framantandu-te si plasmuind vise in urma carora, la trezire, iti simti buzele fierbinti de rugaciune si talpile reci de la lespezile mult idealizatului loc de regasire.

Problema sensului vietii se concentreaza asupra ideii: “unde sfarseste animalul, si unde incepe omul?”, filosoful punand la zid umanitatea care se complace intr-un soi de fericire domestica, in pofida atributelor pe care aceasta la poseda si care fac diferenta intre noi si lucrurile neinsufletite sau organismele lipsite de constiinta.

Un alt criteriu care-l face pe Nietzsche “pacientul ideal” in cura disperarii este singuratatea periculoasa la care s-a autocondamnat acesta, o oaza inepuizabila de resurse intru devenirea ca om si creator, privita astfel de filosoful care considera creatia ca pe un proces imperativ transcenderii spirituale a omului. O inedita slava a singuratatii absolute, incantata de pe o pozitie reconfortanta de catre acest neinteles si sfidator solitar.

Evenimentele sunt plasate in Viena de la sfarsitul secolului al XIX-lea, iar protagonistii sunt Frederich Nietzsche si Joseph Breuer, alaturi de care o figura interesanta este reprezentata si de tanarul doctor Sigmund Freud, care la numai 27 de ani isi efectueaza stagiul rezidential intr-o clinica psihiatrica, avandu-l ca mentor pe Breuer. Exercitand o influenta majora asupra ulteriorului parcurs profesional al lui Freud, stimulandu-se reciproc in polemici suvuroase asupra teoriei inconstientului, Breuer ramane insa consacrat prin activitatea sa experimentala de laborator, cu rezultate deosebite in determinarea rolului pe care urechea interna il are in mentinerea echilibrului si descoperirile referitoare la tehnici de respiratie- tehnica Hearing Breuer.

Povestea fictiva, insa extrem de verosimila, a sedintelor psihoterapeutice neobisnuite prezentate in aceasta carte, este valoroasa prin reusita reconstituirii preocuparilor fundamentale care apar in jurul procesului de gestatie a psihoterapiilor psihodimamice si a incercarilor timide de definire a unor tehnici specifice de interventie.

Nietzsche este acceptat ca pacient de catre Breuer in urma insistentelor unei foste iubite a filosofului, Lou Andreas Salome, care precizeaza in rugamintile ei ca acesta sufera de disperare, o boala cu efecte devastatoare asupra vietii personale si profesionale: Nietzsche renunta la cariera profesorala, alegand sa duca un stil de viata nomad, atat de potrivit temperamentului sau si versatilelor stari sufletesti, strecoara in epistole aluzii la gandurile sale sinucigase, se plange de migrene care il rapun pana intr-atat incat nu mai este capabil sa-si continue opera si, asociaza in acelasi timp, intr-o maniera plastica, durerea cu chinurile unei nasteri- se considera posesorul unei “minti insarcinate” cu viitoarele creatii.

Filosoful dovedeste o atitudine extreme de reticenta in prima faza, aratandu-se oarecum bulversat in fata bunavointei lui Breuer, hotarandu-se sa se intoarca in Basel si sa refuze sprijinul doctorului. Breuer remediaza magistral situatia propunandu-i o solutie inedita si cu rezultate remarcabile pentru amandoi: sa faca terapie unul cu celalalt- Breuer sa gaseasca remedii pentru durerile organice ale lui Nietzsche, iar acesta sa rezolve probleme disperarii lui Breuer, un pretext invocat de doctor si exprimat ca o provocare, cu scopul de a-l atrage pe filosof in “cursa terapeutica”. Freud este doar un figurant in acest scenariu, Nietzsche este cel pe care autorul il pune in postura de a nascoci bazele procedurale ale psihanalizei, inspirandu-l astfel pe Breuer si oferindu-i temeiurile pe care acesta, impreuna cu Freud si mai ales de catre acesta din urma, sa cladeasca edificiul impunator si solid, castelul psihanalizei, cu pivnitele sale ce adapostesc secretele inconstientului, scoase in lumina de noile tehnici.

Nietzsche elaboreaza un plan de vindecare a asa-zisei disperari care are la baza “terapia prin cuvant”, o metoda care nu este straina de Breuer, “curatarea hornului” fiind o tehnica pe care a folosit-o in tratarea pacientei Anna O. (Bertha Pappenheim) si care utilizeaza principiile asocierii libere, material pretios si de mare ajutor obtinut in urma discutiilor necenzurate, a destainuirilor. La aceste abordari se ajunsese deja, numai ca Nietzsche le plaseaza intr-un alt context, le da o alta semnificatie, situatia fiind de natura sa duca la o astfel de resemnificare prin comutarea de pe pozitia de medic, pe aceea de pacient pe care (si-)o (auto)propune Breuer, si de care ne dam ulterior seama ca este planuita nu numai pentru a destrama cadrele disperante ale vietii lui Nietzche, ci, bine intuita, insa neconstientizata, pentru rezolvarea propriei probleme psihologice.

“Plansul lui Nietzsche” poate fi expresia descoperirii transferului, pentru ca la finalul povestii cei doi (mai ales filosoful, care nu cunoscuse pana atunci lumea fascinanta a realaiilor de prietenie) descopera ca sunt prieteni, se renunta la ultima ramasita de formalitate, iar medicul si pacientul se imbratiseaza uitandu-si rolurile pe care si le-au tot schimbat intre ei pe parcursul sedintelor, se bucura si plang intr-un mod spontan, autentic si eliberator.

Este foarte interesant de remarcat elementele comune intre ceea ce reprezinta psihanaliza astazi si modul in care acestea sunt redate fictiv de catre Yalom.

Un procedeu valid a ramas inca notarea raspunsurilor pacientului, inregistrarea reactiilor si interpretarea manifestarilor sale emotionale. Din perspectiva lui Freud, este insa recomandat sa se realizeze aceste insemnari dupa ce pacientul paraseste cabinetul, pentru a-l nu stingheri si a se evita crearea unui mediu in care acesta sa se simta observat si analizat, poate chiar judecat, motiv pentru care este de preferat constituirea unui cadru cat mai degajat, informal (specialistul adoptand, totusi, un stil neutru), oportun pentru “libertatea” asocierilor, simbolurilor, semnificatiilor, semnelor. De asemenea, aceasta presupune si un exercitiu al memoriei pentru terapeut, care regandeste datele cazului si se reimplica, mai detasat, de pe o pozitie analitica si obiectiva, in procesul de gasire a solutiilor si de trasare a unui plan de actiune.

Interpretarea viselor, o teza majora a psihanalizei se regaseste si aici. Visul recurent al lui Breuer in care incearca sa o gaseasca pe Bertha si simte, in acelasi timp, cum pamantul se lichefiaza sub el, pentru ca ulterior sa se scufunde 40 de metri, pe o lespede de marmura impodobita cu simboluri misterioase este insotit si de o explicatie de sorginte psihanalitica, oferita de tanarul discipol Freud. Aceasta asociaza cei 40 de metri cu varsta pe care doctorul o implinise cu putin timp in urma, iar in cadrul acestei interpretari este lansata prima referire la inconstient, simbolizat prin alunecarea spre interiorul pamantului.

Sunt prezentate si doua vise de-ale lui Nietzsche, pe care acesta le-a avut in copilarie, si care, pe langa faptul ca sunt de factura reala, ajuta la intelegerea fondului emotional pe care s-a instalat disperarea acestuia. Este vorba despre visul cu tatal sau ridicandu-se din mormant si cel cu horcaitul batranului- aflam deci despre disparitia figurii paterne la o varsta frageda pentru Nietzche. Pe langa asta, despre tatal sau aflam si ca era o fire religioasa, un aspect care poate sta la originea atitudinii ulterioare de revolta fata de crestinism pe care filosoful o adopta in scrierile sale.

Complexitatea relatiilor care se stabilesc in copilarie cu autoritatea parentala este, de asemenea, un capitol insemnat din marea carte a psihanalizei. Aceata tema este punctata in roman printr-o omonimie- Nietzsche observa ca prenumele mamei lui Breuer este Bertha, la fel cum prenumele Annei O. este Bertha. Urmatoarea constatare pe care o face filosoful este ca interesul doctorului nu era pentru Ana, ci pentru mama lui, disparuta din viata lui mult prea devreme si al carui chip inca ii zambea din sicriu.

O alta idee importanta care ni se dezvaluie este aceea ca, inainte de a coordona un proces terapeutic, psihanalistul trebuie la randul sau sa fie psihanalizat, indemnul socratian “gnosce te ipsum” fiind si de data aceasta o inteleapta cale de urmat. Chiar daca nu se poate ajunge la un nivel al autocunoasterii absolute, omul parcurcand cu fiecare ceas un drum al devenirii, este recomandata identificarea problemelor personale si, pe cat este posibil, eliminarea lor. Sau, asa cum Freud va afirma mai tarziu, fiinta umana aflata in dificultate nu numai trebuie sa admita ca se confrunta cu o nevroza, ci ca nevroza este poate starea “normala” a omului.

O scena semnificativa din carte, valoroasa din punct de vedere psihoterapeutic, este accea in care Nietzche implora ajutorul lui Breuer, momentul in care acesta exprima cu sinceritate nevoia de a fi salvat. Intr-adevar, oricare demers terapeutic soldat cu succes trebuie sa se sprijine, in primul rand, pe dorinta pacientului de a se schimba, de a cuceri echilibrul interior si de a elimina tot ceea ce este negativ, steril, sufocant, ceea ce blocheaza calea catre resursele individuale prin care fiecare “poate deveni ceea ce este”.

Cartea reprezinta si un bun exemplu pentru demonstrarea felului in care psihoterapia psihanalica a fost mai inainte de toate tehnica, pentru ca ulterior rezultatele sa se concretizeze in teorie.

Departe de a reusi sa epuizez temele de interes pe care romanul le suscita, inchei prin a sublinia inca o data valoarea pe care o reprezinta pentru viitorii psihoterapeuti, pasionatii de literatura, psihologie, filosofie… Iar ca varianta de reluare, adancire si meditarea asupra ideilor dezbatute in dialogurile din “Plansul lui Nietzche”, “Asa grait-a Zarathustra” se impune de la sine.

ocolind ziua prin 80 de lumi

Eram doi batrani care-si vorbeau despre pierderi si nemernicie. Despre nuci, castane, in tipla pastrate, in vreme. Si mereu se casca langa noi un mare gol, in care puteam sa aruncam orice, de la linguri pana la barbi si bastoane, necuviinta si hainele negre, si hainele grele. Cu mana ta, batrane, striveste-mi dimineata si trenurile, cu prea multe vagoane, si orice zi in plus, si kilometrii.

Maine o sa am doua migrene. Una blanda si una... una vrei sa o primesti tu?

there's no sun shining

"Se afla o puzderie de copii pe campie. Era un fel de calamitate. Erau pretutindeni, cocotati in copaci, pe bariere, pe bivoli; visau sau stateau pe vine pe malul mlastinilor, pescuind sau tavalindu-se in namol in cautarea crabilor pitici de orezarie. Erau si in rau, balacindu-se, jucandu-se sau inotand. Si in joncile care coborau spre largul marii, spre insulele verzi ale Pacificului; mai erau si altii care suradeau incantati, varati pana-n gat in marile cosuri de rachita, care suradeau mai frumos decat oricine pe lume. Si totdeauna, inainte de a ajunge in satele de pe povarnisurile muntelui, ianinte de a fi zarit arborii de mango, intalneai primii copii din satele junglei, unsi toti cu sofran impotriva tantarilor si urmati de haite de caini vagabonzi. Caci pretutindeni unde se duceau copii isi tarau dupa ei prietenii, cainii vagabonzi, prapaditi, raiosi, hoti ai curtilor de pasari, pe care malaezii ii izgoneau cu pietre.

De indata ce soarele asfintea, copiii dispareau in colibele unde dormeau pe dusumeaua din scanduri de bambus, dupa ce isi mancasera portia de orez. Si cum se revarsau zorile, invadau din nou campia, totdeaua urmati de cainii vagabonzi, care ii asteptau toata noaptea, ghemuiti intre stalpii colibelor, in noroiul cald si infect al campiei.

Copiii erau ca ploile, fructele si inundatiile. Se iveau in fiecare an ca mereele periodice sau, daca vreti, ca recolta sau inflorirea. Fiecare femeie de pe campie, cat era destul de tanara ca sa fie iubita de sotul ei, facea in fiecare an cate un copil. In anotimpul uscat, cand munca la orezarie era mai putin trudnica, barbatii se gandeau mai mult la dragoste si, fireste, tocmai atunci femeile ramaneau insarcinate. Iar in lunile urmatoare pantecul crestea. Astfel, in afara de cei pe care-i nascusera, mai erau cei din pantecul femeilor. Asa se intampla regulat, intr-un ritm vegetal, ca o indelungata si profunda respiratie; in fiecare an, pantecul femeii se umfla cu cate un copil, il nastea, ca pe urma sa recapete puteri pana la urmatorul.

Cam un an, copii traiau agatati de mama lor intr-un sac de bumbac, pe care femeia il lega de brau si de umeri. Erau rasi in cap pana la doisprezece ani, cand erau destul de mari ca sa se despaducheze singuri, si tot pana la varsta asta mergeau aproape goi. Pe urma se acopereau cu o bucata de panza. La varsta de un an, mama ii lasa singuri, incredintandu-i copiilor mai mari, si nu-i chema decat sa-i hraneasca, dandu-le direct din gura orezul mestecat de ea. Cand se intampla sa fie in fata un alb, albul intorcea capul de scarba. Mamele radeau. Ce putea sa insemne in campie un asemenea dezgust? De mii de ani faceau asa ca sa dea hrana copiilor. Mai degraba ca sa incerce sa-i salveze pe unii de la moarte. Caci mureau atatia, incat namolul de pe camp continea incomparabil mai multi copii morti decat cei care aveau timp sa cante cocotati pe bivoli. Mureau puzderie, asa ca nici nu-i mai cainau si de mult nu le faceau niciun mormant. Devenise un obicei: cand tatal venea de la lucru, sapa pur si simplu o groapa mica in fata colibei si culca acolo copilul mort. Copiii se intorceau in chip firesc in pamant, ca fructele arboelui salbatic de mango de pe inaltimi, ca micile maimute din delta. Mureau mai ales de holera, de care se imbolnaveau din cauza fructelor necopate ale arborelui de mango, desi nimeni pe campie parca n-ar fi stiut. In fiecare an, in anotimpul cand incepeau sa cresca fructele de mango, ii vedeai agatati de crengi sau sub arbori, asteptand infometati, iar zilele urmatoare mureau in numar si mai mare. Anul viitor, altii le luau locul in aceiasi arbori de mango si mureau la randul lor, caci nerabdarea copiilor in fata fructelor de mango necopate e eterna. Altii se inecau in rau. Altii mureau de insolatie sau orbeau.

Pe buna dreptate trebuiau sa mai si moara. Campia era prea ingusta si marea avea nevoie de secole si secole ca sa se retraga, in ciuda sperantei neostoite a mamei. In fiecare an, mareea, fie ca urca mai mult, fie mai putin, distrugea in orice caz o buna parte din recolte si, dupa ce facea raul, se retragea. Dar fie ca urca mai mult, fie mai putin, copiii se nasteau mereu, cu inversunare. Pe buna dreptate trebuiau sa mai si moara."

(Marguerite Duras- "Stavilar la Pacific")

Poate cel mai trist pasaj pe care l-am citit anul asta, sau realitate la care am avut acces.

Lazar. Efectul Pandora

Foarte interesanta paralela pe care Suskind o face intre Invierea lui Lazar si istoria lui Orfeu si a Euridicei lui. Sfidarea mortii si transgresarea liniei dintre taramul nefiintei si cel al vietii reprezinta povestile de la care s-a pornit in analiza si abordarea comparativa a pildei invierii lui Lazar cu povestea celor doua zeitati elene. Autorul pune in lumina conditia de muritor umil al lui Orfeu si felul in care acesta paseste cu sfiala in lumea lui Hades si a Persefonei. Orfeu nu isi doreste viata vesnica si nici macar ceva mai mult decat ceea ce inseamna pentru un muritor de rand echivalentul notiunii de “fericire umila”, tot ceea ce temerarul arde de dorinta sa obtina sunt cateva clipe adunate dintr-o viata de om, pe care sa le petreaca alaturi de iubita sufletului sau. Pentru a impresiona stapanii tenebrelor, Orfeu isi foloseste cu maiestrie harul, iar pogorarea sa in infern nu s-ar fi putut infaptui fara aceasta capacitate de a se manifesta artistic, resursa divina care il ajuta in induplecarea spiritelor, talent care totodata este insotit de vanitatea proprie artistului. Lui Orfeu, ca oricarui artist, ii place sa se asculte si sa fie ascultat, iar acest lucru ii reuseste chiar in cele mai vitrege conditii; eroul trist isi canta drama, deznodamantul tragic, indiferent de caile pe care il poarta propriile alegeri, schimbarile intelese poate ca destin; el nu se opreste din cantul durerii sau al bucuriei. Ai simtamantul ca amandoua sunt cantate in acelasi timp. Fericit, pe culmile extazului, stiind ca iubita se afla pe urmele sale pe drumul iesirii din infern, Orfeu canta necontenit, insa, de retinut, numai atata timp cat se stie ascultat si apreciat. Imediat ce trece de granita dintre cele doua lumi, aflandu-se pe un plan intermediar, lipsit de prezenta vreunui spirit, si deci de a unei entitati impresionabile, a auditoriului, pe artist il cuprinde indoiala, isi pierde increderea in promisiunea lui Hades, care ii precizase ca atata timp cat nu va privi inapoi, Euridice ii va pasi pe urme, pe calea iesirii la lumina. Euridice este lipsita de prezenta de spirit, de substanta, ea nu are nicio reactie la harpa si viersul lui Orfeu, ci face ceea ce tocmai ii este strategic sortit sa faca, sa urmeze tacuta, sa testeze din umbra credinta lui Orfeu. Cand parfumul lumii vii se simte, cand tocmai ce trece pragul dintre viata si moarte, Orfeu nu mai rezista, latura sa umana supusa indoielii, orgolioasa, submineaza statornicia, fidelitatea si cutezanta de care eroul a dat dovada pana la acest punct... culminant. Astfel ca, de indata ce paseste in lumea naturala, vie, Orfeu priveste in urma, iar fericirea sa dureaza pana in momentul in care isi arunca ochii peste umar... Euridice era acolo, spiritele nu il inselasera, insa vai, cat de dureros ca ea nu mai avea decat un pas pana la trecerea granitei... cum se pierde ea muta si surda in departare, cat de daramat e spiritul lui Orfeu, cat de tont, lipsit de ratiune... cat de uman a ramas!

La Iisus nu se regaseste nicio farama din umilinta atat de omeneasca ce reiese din atitudinea lui Orfeu, Iisus pare puternic, perfect stapan pe sine, capabil de o premeditare in detaliu a actiunilor sale, din care in niciun moment nu transpare ezitarea. Iisus nu il salveaza pe Lazar de la moarte, atunci cand Marta si Maria ii adresasera aceasta rugaminte, ci el il lasa pe acesta sa treaca “dincolo” si abia apoi isi prilejuieste interventia triumfala, ba inca lasand sa treaca trei zile peste Lazar, mortul. Secventa Invierii este pusa in lumina reflectoarelor, lucrurile nu sunt lasate sa se petreaca in surdina, norodul nu trebuie sa ramana impasibil la aceasta manifestare a non-firescului, ci sa constientize si sa venereze miraculosul, natura extra-mundana a lui Iisus. Suskind face o analogie a acestei demonstratii spectaculoase, asemanand scena din evanghelii cu o campanie de marketing politic, planificata cu rigurozitate, cu deplinitatea constientizarii fiecarui pas si a fiecarei decizii.

O astfel de abordare poate sa ni se para fortata, paralela isi are rostul doar in mica masura, scopurile protagonistilor difera. Orfeu este un muritor care nu are pretentia de a fi altceva/altcineva. Tot ce urmareste acest minunat harpist este sa induplece spiritele Infernului sa ii redea iubita inimii sale, pe cand Mantuitorul vrea sa induplece omenescul sa isi schimbe firea. Oamenii trebuie sa imbratiseze doctrina comuniunii sociale, oamenii trebuie sa stie ca pot interveni pozitiv in propriile vieti si in ale altora numai crezand ca o pot face. Actele de bravada in fata multimii neroade pot parea observatorului inocent un spectacol ieftin, o demonstratie ostentativa a privilegiilor pe care ti le confera puterea. Totusi, aceasta punere in scena are un efect socant.... pana la urma, orice strategie de marketing este adaptata publicului tinta. Trezirea din somnul indiferentei nu poate sa fie decat brusca, cu stridente si urale. Si i-am putea intelege pe acesti oameni, care sunt obisnuiti cu atat de indelunganta absenta fizica a divinitatii, insetati de palpabil si in acelasi timp orbiti de propriile trupuri. Nu sunt de acord cu paralela, si, pe langa diferenta majora de nuanta in ceea ce priveste scopul "personajelor," ne putem referi si la diferenta de statut psihologic, poate chiar moral. Iisus este esenta divina care mantuie omenirea, Orfeu este omul care indupleca spiritele. Ambele metofore sunt frumoase, si daca exista note comune, acestea sunt curajul si credinta, credinta care, pana la urma, in ambele cazuri inseamna iubirea omenescului din oameni. Salvarea prin iubire, am putea spune.

I could feel your peace

Sa visezi un sir infinit de copaci batrani... numai un copac poate sa fie atat de credincios drumului langa care a crescut. In niste plimbari, as vrea sa ma inspire credinta neclinitita a unui arbore din calea mea, a unuia pe langa care am trecut mai des decat vantul. Il stiu... dar el o fi ramas acolo? El ma mai asteapta, se mai roaga de cand eu am sfarsit sa mai umblu?

Primeste povestea asta.

what was used for pleasure can now be used to relieve pain

Miracolul e ca nu s-a intamplat nimic. Miracolele nu intrec asteptarile celor care le urmaresc, nici nu se prezinta sub limita acestor asteptari, pentru ca altfel nu s-ar mai numi miracole. Apar atunci cand esti mai putin pregatit, cand iti faci un rost din a astepta.

Azi il astept pe maine. Mainele vine iar mirarea mea se casca langa un gol: un scaun gol, un atelier, un pahar, o strada goala. O femeie goala stand pe un scaun gol, un atelier gol in care a fost candva mai multa viata decat in oamenii care au traversat ani in sir aceasta strada goala. Prima inchinare poate fi un miracol pentru un pahar care a stat gol din fabricatie. Un miracol fatal chiar.

Tot ce traim acum e un miracol, dar nu ne dam seama pentru ca trairea miracolului nu implica neaparat si constientizarea sa. I-as zice miracol-ca-suport-al-supravietuirii.

my persistence is my charm

sursa: Offret

Cu degetele strivite dar sarguincioase totusi, in pofita atator incercari ratate la care au contribuit sau la care s-au pretins inconstient, sub dictari ale unui entitati careia nu-i port niciun fel de recunostinta, incerc sa fac eforturi intru a urma o atat de lipsita de relevanta si scop nobil directie, incat ma mir si eu, se mira si mainile mele de aceasta subita vointa de adaptabilitate. Aceasta absurditate de a intelege mocirla existentiala. Cochetezi cu metafizica, slaba si ingenua fiinta, ravnind sa atingi sferele unei linisti care nu se poate afla decat intr-un univers vegetal. Valul comod si compact al ignorantei poate sa dispara, candva, cumva, insa efortul de a gasi un vesmant colorat de sihastru sub care sa te ascunzi si sa le acoperi pe toate odata cu tine, nu se stie daca va merita osteneala. Ignoranta e neconstientizare, constientizarea e urmata insa de dorinta de a ascunde prapastiile naucitoare. S-ar putea chiar sa nu se mai poata rezista tentatiei de a deveni una cu haul. Discutiile pe care le purtai anapoda despre natura realitatii nu ti-au relevant vreun sens, nimeni nu ti-a oferit nicio explicatie, sugestie, aluzie… nimic nu e de pomana sau, daca se obtine facil, starneste indoiala… adevarul asta e partial…doar ti-au sporit nelinistile… cafeaua asta are prea mult zahar… te-au schinomosit la fata si te-au ingretosat de viata pe care o lasi sa te traiasca, mereu amarandu-ti prezentul, mereu tanjind dupa dulceata primilor ani, cea conservata cu temperamentul borcanelor de toamna, cea pe care vrei sa o gusti si o cauti pe cele mai straine buze, in cele mai vatamatoare atingeri, in cele mai indepartate luni si semiluni, miezuri de paine, colaje cu lumi disparute mototolite langa o busola, rafturi desarte din bucatariile simturilor, dulceata pe care nu ai sa o suprapui niciodata perfect peste gustul din amintire… unicitatea.. unitatea… farmecul pe care timpul intim o da oricarui lucru… parerea… atat de relativ conceptul asta… se sprijina pe gri, griul e prea omenesc, e natura diluata, e un compromis intre alb si negru, intre divin si umanitate, intre putere si categorii de cea mai joasa speta, cutia cu pudra si capacul de veceu, intre copilul imbatranit si senilitatea ultimilor ani, intre sete si un act imbecil de a o amagi cu cuvinte indesate in gura, nostalgia imbatarii cu apa sfintita, tratamentele homeopatice in stadii terminale, parerile… vesnicele pareri, jumatatile de adevaruri, ca si cum un diamant ar sclipi numai pe-o muchie, ca si cum un cutit daca nu e implatat in carne pana la lemnul manerului nu ar rani, sau de parca metalul sau abilitatea de manui o arma ar razbuna copacul… copacul nu are inima, isi bate crengile, oamenii nu au crengi, se bat cu bratele, si cu picioarele, au plamani sa strige si inimi poate doar ca sa le para rau… parerea… imi pare rau.. mi-e bine, imi pare bine ca mi-e bine.. imi pare rau sa aud ca asta te afecteza, binele meu pe raul tau… asta e, incearca sa schimbi bratele cu crengi, si-atuncea si in lumea ta binele va prinde radacini… ia seama… viata poate sa inceteze sa fie o jungla, o putem decora cu plimbari universale in paduri linistite... o putem lasa fara bestiar, fara reguli, fara recompense si sanctiuni… cea mai buna discplina se instaleaza in absenta oricarei reguli, asa, ca intr-un vis tampit de adolescent care a citit despre anarhie si nu a mai putut sa doarma toata noaptea, gandind ca ar putea sa fie mantuitorul deseurilor umane, ca ar putea contabiliza si rationaliza rezultatele proaste ale unei evolutii care, la un moment dat in timpul istoric neinteles de niciun carturar, a nimerit intr-o directie gresita, eroarea explicandu-si-o acum tanarul prin planul magic la care au conspirat niste omuleti energetici manati de o disperare pesimista ce aducea cu intelepciunea, pentru ca el, bietul de el, fericitul de el, sa resemnifice mostenirea Neanderthalului, sa transcrie pe curat o poveste comerciala despre semenii sai, sa invie mortii, sa-si puna capul pe perna si sa adorma in parfumul reveriilor sale, in parfum de detergent cu arome salbatice. Parerea… imi pare ca ma arde focul asta daca imi tin ochii aproape de flacara, imi pare ca omul asta sufera de foame si ca nu mai are in el viata, se vede cum ii tresalta pieptul intr-un horcait care nu mai gaseste puterea sa semnaleze nevoia, durerea, mizeria.. peste putin timp o sa ti se para si tie ca el a murit.. mi se pare ca esti singur, sunt un observator discret si abstract dar uneori mai simt nevoia sa iti spun parerile mele.. mai am niste prieteni care sunt singuri, dar lor li se pare ca gresesc, ca le invadez viata cu parerile mele expuse atat de nepotrivit… sa am grija.. prieteni, prieteni, dar sa nu ne criticam unul pe altul, sa nu ne aratam cu degetul lipsurile, cavitatile launtrice, mustarul alterat din chifla… mai am un prieten care e absent, caruia pot sa ii spun orice, chiar si o istorie a frunzelor, a tacerilor dintre noi, a noptilor irosite, a unei cizmarii falimentate, a unei singuratati scanteind ca roua distantelor dintre mine si un basm care se sfarseste clasic, precum si povestile dusmanilor mei care ar incapea in doua fraze scrise pe un servetel de imprumut.. Cand ma viziteaza acest absent apropiat, intodeauna poarta cu sine o lampa, si daruieste la lumina ei consolari pentru degete potrivnice, al caror unic destin e sa lase prea multe spatii intre randuri si gand.

Si pumnii nu mai sunt muscati pe intuneric, intunericul inceteaza sa mai ameninte. Intunericul se ghemuieste intr-un pumn deschis, risipindu-se.