Doar vreau a-mi acoperi genunchii cu patura veche ce se pliaza cu o trufasa perfectiune pe alte paturi noi, necunoscute, pentru a oferi ravnit adapost gleznelor bolnave, dar care pastreaza inca tensiunea unor indelungi terapii cu mangaieri. Vreau linistea altor pereti de lut, lumina altei incaperi deschise, suport inedit pentru poveri imponderabile - altul decat acelasi umar indisciplinat si molatic.
Incuba-mi in piept alte noduri, pe care le voi desface si le voi intelege rosturile, le voi tese in cuvinte de-ale mele in care fagaduiesc ca am sa si cred. Doar acest amanunt il pot promite – tacit, public, razlet, cu jumatate de gura - restul zicerilor vor pastra oricum amprenta unor contradictii inavuabile.
Am uitat intamplarea aia cu o pisica dragalasa, tarcata, cu tors imbietor, ce nu-si demasca vicleniile, la vederea careia ma cuprinde insa teama si, exact in clipa in care imi inving fricile si dau sa o mangai si sa ma joc cu ea incepe si ma zgarie teribil pe picioare pana mi se iveste sangele, dar fara durere, sunt preocupata exclusiv de faptul ca am avut dreptate. Nu trebuia sa initiez jocul… mi se confirma ratiunea fricii, iar asta ma multumeste si incep sa imi surad singura, constatand ca nu ma hranesc doar cu fantasme. Am tot dreptul sa imi fie teama.
Mereu am avut teama asta de pisici si de creaturile care imi sunt asemanatoare, pe care am senzatia ca le cunosc de o viata, actori pe o scena foarte intima, carora le-am urmarit constant reprezentatiile, gesturile, negatiile, pierderile, starile de echilibru perfect, absurditatile, esecurile naturale de cabotini, fara pretentia aplauzelor… pe scurt, fac parte din mine. Cunoscandu-ma, mi se face teama, cunoscandu-i, ma recunosc.
Norocul meu ca am invatat sa uit.
Norocul meu ca inca exista si voi putea sa imi amintesc.
Incuba-mi in piept alte noduri, pe care le voi desface si le voi intelege rosturile, le voi tese in cuvinte de-ale mele in care fagaduiesc ca am sa si cred. Doar acest amanunt il pot promite – tacit, public, razlet, cu jumatate de gura - restul zicerilor vor pastra oricum amprenta unor contradictii inavuabile.
Am uitat intamplarea aia cu o pisica dragalasa, tarcata, cu tors imbietor, ce nu-si demasca vicleniile, la vederea careia ma cuprinde insa teama si, exact in clipa in care imi inving fricile si dau sa o mangai si sa ma joc cu ea incepe si ma zgarie teribil pe picioare pana mi se iveste sangele, dar fara durere, sunt preocupata exclusiv de faptul ca am avut dreptate. Nu trebuia sa initiez jocul… mi se confirma ratiunea fricii, iar asta ma multumeste si incep sa imi surad singura, constatand ca nu ma hranesc doar cu fantasme. Am tot dreptul sa imi fie teama.
Mereu am avut teama asta de pisici si de creaturile care imi sunt asemanatoare, pe care am senzatia ca le cunosc de o viata, actori pe o scena foarte intima, carora le-am urmarit constant reprezentatiile, gesturile, negatiile, pierderile, starile de echilibru perfect, absurditatile, esecurile naturale de cabotini, fara pretentia aplauzelor… pe scurt, fac parte din mine. Cunoscandu-ma, mi se face teama, cunoscandu-i, ma recunosc.
Norocul meu ca am invatat sa uit.
Norocul meu ca inca exista si voi putea sa imi amintesc.
Fericit cel ce a putut cunoaste cauzele lucrurilor, dar mai fericit e cel ce le-a inteles si si-a asumat in intregime conditia de cunoscator
RăspundețiȘtergere