I could feel your peace

Sa visezi un sir infinit de copaci batrani... numai un copac poate sa fie atat de credincios drumului langa care a crescut. In niste plimbari, as vrea sa ma inspire credinta neclinitita a unui arbore din calea mea, a unuia pe langa care am trecut mai des decat vantul. Il stiu... dar el o fi ramas acolo? El ma mai asteapta, se mai roaga de cand eu am sfarsit sa mai umblu?

Primeste povestea asta.

what was used for pleasure can now be used to relieve pain

Miracolul e ca nu s-a intamplat nimic. Miracolele nu intrec asteptarile celor care le urmaresc, nici nu se prezinta sub limita acestor asteptari, pentru ca altfel nu s-ar mai numi miracole. Apar atunci cand esti mai putin pregatit, cand iti faci un rost din a astepta.

Azi il astept pe maine. Mainele vine iar mirarea mea se casca langa un gol: un scaun gol, un atelier, un pahar, o strada goala. O femeie goala stand pe un scaun gol, un atelier gol in care a fost candva mai multa viata decat in oamenii care au traversat ani in sir aceasta strada goala. Prima inchinare poate fi un miracol pentru un pahar care a stat gol din fabricatie. Un miracol fatal chiar.

Tot ce traim acum e un miracol, dar nu ne dam seama pentru ca trairea miracolului nu implica neaparat si constientizarea sa. I-as zice miracol-ca-suport-al-supravietuirii.

my persistence is my charm

sursa: Offret

Cu degetele strivite dar sarguincioase totusi, in pofita atator incercari ratate la care au contribuit sau la care s-au pretins inconstient, sub dictari ale unui entitati careia nu-i port niciun fel de recunostinta, incerc sa fac eforturi intru a urma o atat de lipsita de relevanta si scop nobil directie, incat ma mir si eu, se mira si mainile mele de aceasta subita vointa de adaptabilitate. Aceasta absurditate de a intelege mocirla existentiala. Cochetezi cu metafizica, slaba si ingenua fiinta, ravnind sa atingi sferele unei linisti care nu se poate afla decat intr-un univers vegetal. Valul comod si compact al ignorantei poate sa dispara, candva, cumva, insa efortul de a gasi un vesmant colorat de sihastru sub care sa te ascunzi si sa le acoperi pe toate odata cu tine, nu se stie daca va merita osteneala. Ignoranta e neconstientizare, constientizarea e urmata insa de dorinta de a ascunde prapastiile naucitoare. S-ar putea chiar sa nu se mai poata rezista tentatiei de a deveni una cu haul. Discutiile pe care le purtai anapoda despre natura realitatii nu ti-au relevant vreun sens, nimeni nu ti-a oferit nicio explicatie, sugestie, aluzie… nimic nu e de pomana sau, daca se obtine facil, starneste indoiala… adevarul asta e partial…doar ti-au sporit nelinistile… cafeaua asta are prea mult zahar… te-au schinomosit la fata si te-au ingretosat de viata pe care o lasi sa te traiasca, mereu amarandu-ti prezentul, mereu tanjind dupa dulceata primilor ani, cea conservata cu temperamentul borcanelor de toamna, cea pe care vrei sa o gusti si o cauti pe cele mai straine buze, in cele mai vatamatoare atingeri, in cele mai indepartate luni si semiluni, miezuri de paine, colaje cu lumi disparute mototolite langa o busola, rafturi desarte din bucatariile simturilor, dulceata pe care nu ai sa o suprapui niciodata perfect peste gustul din amintire… unicitatea.. unitatea… farmecul pe care timpul intim o da oricarui lucru… parerea… atat de relativ conceptul asta… se sprijina pe gri, griul e prea omenesc, e natura diluata, e un compromis intre alb si negru, intre divin si umanitate, intre putere si categorii de cea mai joasa speta, cutia cu pudra si capacul de veceu, intre copilul imbatranit si senilitatea ultimilor ani, intre sete si un act imbecil de a o amagi cu cuvinte indesate in gura, nostalgia imbatarii cu apa sfintita, tratamentele homeopatice in stadii terminale, parerile… vesnicele pareri, jumatatile de adevaruri, ca si cum un diamant ar sclipi numai pe-o muchie, ca si cum un cutit daca nu e implatat in carne pana la lemnul manerului nu ar rani, sau de parca metalul sau abilitatea de manui o arma ar razbuna copacul… copacul nu are inima, isi bate crengile, oamenii nu au crengi, se bat cu bratele, si cu picioarele, au plamani sa strige si inimi poate doar ca sa le para rau… parerea… imi pare rau.. mi-e bine, imi pare bine ca mi-e bine.. imi pare rau sa aud ca asta te afecteza, binele meu pe raul tau… asta e, incearca sa schimbi bratele cu crengi, si-atuncea si in lumea ta binele va prinde radacini… ia seama… viata poate sa inceteze sa fie o jungla, o putem decora cu plimbari universale in paduri linistite... o putem lasa fara bestiar, fara reguli, fara recompense si sanctiuni… cea mai buna discplina se instaleaza in absenta oricarei reguli, asa, ca intr-un vis tampit de adolescent care a citit despre anarhie si nu a mai putut sa doarma toata noaptea, gandind ca ar putea sa fie mantuitorul deseurilor umane, ca ar putea contabiliza si rationaliza rezultatele proaste ale unei evolutii care, la un moment dat in timpul istoric neinteles de niciun carturar, a nimerit intr-o directie gresita, eroarea explicandu-si-o acum tanarul prin planul magic la care au conspirat niste omuleti energetici manati de o disperare pesimista ce aducea cu intelepciunea, pentru ca el, bietul de el, fericitul de el, sa resemnifice mostenirea Neanderthalului, sa transcrie pe curat o poveste comerciala despre semenii sai, sa invie mortii, sa-si puna capul pe perna si sa adorma in parfumul reveriilor sale, in parfum de detergent cu arome salbatice. Parerea… imi pare ca ma arde focul asta daca imi tin ochii aproape de flacara, imi pare ca omul asta sufera de foame si ca nu mai are in el viata, se vede cum ii tresalta pieptul intr-un horcait care nu mai gaseste puterea sa semnaleze nevoia, durerea, mizeria.. peste putin timp o sa ti se para si tie ca el a murit.. mi se pare ca esti singur, sunt un observator discret si abstract dar uneori mai simt nevoia sa iti spun parerile mele.. mai am niste prieteni care sunt singuri, dar lor li se pare ca gresesc, ca le invadez viata cu parerile mele expuse atat de nepotrivit… sa am grija.. prieteni, prieteni, dar sa nu ne criticam unul pe altul, sa nu ne aratam cu degetul lipsurile, cavitatile launtrice, mustarul alterat din chifla… mai am un prieten care e absent, caruia pot sa ii spun orice, chiar si o istorie a frunzelor, a tacerilor dintre noi, a noptilor irosite, a unei cizmarii falimentate, a unei singuratati scanteind ca roua distantelor dintre mine si un basm care se sfarseste clasic, precum si povestile dusmanilor mei care ar incapea in doua fraze scrise pe un servetel de imprumut.. Cand ma viziteaza acest absent apropiat, intodeauna poarta cu sine o lampa, si daruieste la lumina ei consolari pentru degete potrivnice, al caror unic destin e sa lase prea multe spatii intre randuri si gand.

Si pumnii nu mai sunt muscati pe intuneric, intunericul inceteaza sa mai ameninte. Intunericul se ghemuieste intr-un pumn deschis, risipindu-se.

X

Impreuna, complementar, in sens opus, mereu catre un scop? Adica asa cum o aripa e inutila fara alta, cum inspir-expir, inghit-transpir, plutesc fara sa ma tarasc, tarasc fara sa clipesc, consum fara sa acopar, acopar fara sa uit, uit fara sa gresesc, gresesc fara sa carpesc, carpesc fara sa las urme, urmez fara sa intreb, intreb fara sa inteleg, inteleg fara sa-mi raspund, raspund fara sa pricep, pricep fara sa imi pese, imi pasa fara sa rezolv, rezolv fara sa mai pot face ceva, fac dar refac, refac dar stric din nou, reinnoiesc pe cele vechi si le invechesc pe cele noi, iubesc ce e vechi, mai putin vechile iubiri, vechile mele iubiri, vechile mele, ale mele, a mea, eu, tu, a ta, ale tale, ale noastre, vechi, noi, iubite, reinnoite, stricate, refacute, facute, rezolvate, pasuite, pricepute, raspunse, intelese, intrebate, carpite, gresite, uitate, acoperite, clipite, tarate, plutite, transpirate, inghitite, expirate, inspirate, unele pe altele, unele fara altele sub cea mai inutila dintre aripi.

IX

Intr-o pustietate ca in oricare alt colt de lume, o fetita statea pe marginea unei ape, a unei garle, iar tristetea i se accentua cu fiecare oracait de broasca ce imprima orelor un curs lasciv, o taraganare nevrotica. Mirosea a mlastina si a verdeata umeda, iar pe celalalt mal se putea admira fara emotie risipirea unei turme de oi, ca o halucinatie generata de sunetul talangii care venea parca din alte timpuri, desfigurand calmitatea locului.

In acelasi segment temporal se intamplau prea multe lucruri pentru a fi nevoie sa mai fie judecate, sau cel putin intuite. Nu mai era necesar sa le repeti stiind ca ele oricum se petrec indiferent de felul in care tu iti misti buzele, sau daca te uiti prea concentrat in soare, sau de alta optiune interesanta prin care iti manifesti absenta.

Lipsa muschilor si lipsa reflectiei.

Plasarea unui fir de praf intr-un buric de obeza aflata in descompunere, dar inca in viata, inca lungita pe spate si agitandu-si tentaculele.

Un studiu de caz pentru cei inca interesati de rolul zestrei genetice in formarea caracterului la plantele de sera, sau la hibrizi.

O planeta de dimensiunea unui ou.

O proiectie a starilor unei tesatoare de covoare si pleduri, ale carei produse ar fi ramas nevandute daca ar fi stiut sa creeze simetric, daca ar fi avut standarde, daca n-ar fi impletit firul cu lacrimi.

O constructie din metal cu atribute umane, exersand empatia prin cateva acorduri la pian.

O batrana care se aseaza langa fetita si acopera ecranul panzelor de iarba si cer, si apoi tace, si apoi ii surade peste umar indepartandu-se ca orice amintire din viitor.

Acest clivaj neasteptat poate insemna o dezorientare de moment, dar privit altfel poate aparea ca un gest al unei desavarsite maturitati. Luciditatea care nu izvora din inocenta, dar care avea nevoie de ea ca de o oglinda in care totul sa se reflecte limpede… sau poate doar intamplarea ce i-a fost data de a vedea lucurile asa cum sunt, de la un nivel elementar. O posibilitate de a pipai realul, insa realul din inima iluziei. Aceeasi iluzie pe care ti-o da suprafata unei ape care reflecta un arbore… lipsa radacinilor.

I miss his world.

VIII

Am gasit odata o barca ancorata la mal si eram singura. In jurul meu musteau dorintele vii ale unor larve. Cu fiecare minut care trecea nu le mai deosebeam de ale mele. Nisipul tacea iar lemnul barcii incepuse sa putrezeasca de plictiseala.

Hai sa ma pierd, mi-am zis. Cu barca asta.

Voi care nu-mi sunteti acum aici, o sa-mi fiti poate cand eu nu o sa mai fiu. Si chiar daca o sa fiti cand eu sa zicem o sa fiu, o sa creasca exponential vointa mea de a nu va mai dori. Eu stiu sa astept, si cu cat stiu mai bine cu atat ma inspaimant. Cand ma inspaimant nu eu raspund de ceea ce fac, sau in orice caz nu o sa dau niste raspunsuri prea bune. O sa ma ajungeti intr-un tarziu, iar eu voi inghiti cu noduri orice urma de simtamant de a va avea alaturi. O sa va insemnez ca sa va recunosc si sa spun apoi ca nu imi mai aduc aminte.

M-am imbarcat si am plecat, supusa unei oarecare conditii, fie ea umana sau larvara. Indiferent de natura ei, nicio conditie nu e acceptabila. Eu insami o conditie ca barca sa pluteasca doar ca sa se scufunde. Calatorul conditionat, care se crede diriguitorul propriilor cai, dar e purtat de vant si n-are legenda.

Si-atuncea am gandit ca am nevoie de legi pentru un drum parcurs inapoi. Un set gata facut, din care sa pierd cate o bucata la fiecare inapoiere, tinand socoteala timpului intemeierii lor.

Stiu Decalogul, mi s-a transmis intr-o limba civilizata si l-am decifrat si in puritatea elocventa a slovelor. Nu mi l-am insusit pentru ca la mine totul se impune prin frica si teroare, insa alte terori decat cele instrumentale, care resusciteaza simturile adormite si firile diluate. Ma supun atunci cu placere. Cu drag primesc acele ordine rastite, iar poruncile ori le ascultam cu toata luarea in considerare pe Sinai, ori niciodata. Pe filonul devenirii mele analizat inca din pruncia tribala, cred ca s-au pastrat acele mecanisme de reactie la zgomote, cuvinte stridente si brutal articulate, sunetul de toba, talanga, clopot, piatra.

Intre blanuri de animal, inca plina de ramasitele facerii am tipat si tribul meu m-a ascultat. Dupa primul racnet permis stiam ca o sa-mi faca placere sa ascult, la randul meu. Placerea de a patrunde fara pregatire intelesul. A fost prima mea aparitie, atunci cand mama si tatal nostru suntem de fapt tot noi, atunci cand stramosii sunt niste copii care ne-au scos in joaca ochii cu batul, pe maidanul junglei. Ne loveam si carnea crestea la loc mai frumoasa si mai frageda, iar in loc sa ne spalam ne jupuiam pielea pentru a se ivi un alt strat mai neted si mai subtire, fara sa ne pese ca ne expunem vulnerabil.

Am fost captivata de focul neinventat care nu se stingea niciodata si nu te ranea, topaiam printre flacari si ele ma invatau gemetele si cuvintele lumii. Povestile la gura focului sunt de fapt o palida reiterare a ceea ce la inceput erau povestile focului. Limbile nostre au ramas rosii de cand vapaia le-a alintat in armonia sunetului. Trebuie ca mai exista o insemnatate cand ele apar deasupra capului. In noptile curate, care durau uneori chiar cativa ani nemasurabili, focul si apa isi dateau intalnire sa ne cante o balada in toate dialectele posibile, multe disparute in prezent, cele mai multe sub semnul permanentei nasteri si transformari . Mereu alte cuvinte, mii de cuvinte rostite intr-o fractiune de secunda, toate asimilate cu intelegerea inocentei. Stiam cu totii pe-atunci lucruri pe care cu mare dificultate ni le-am putea reprezenta dupa cateva secole dedicate explorarilor stiintifice, intr-o stare de constienta neintrerupta. Barbatii le tratau in spirit de gluma iar femeile se luptau sa scape de povara simtului intuitiei, care era atat de exacerbat incat plana asupra starii fizice ca o transa premenstruala fara iesire. Am devenit in scurt timp una dintre acele femei. Ea este cea care imi produce visele si careia i-am inchinat candva un ritual. Desigur, nu in viata asta, acum nu am datele necesare si nici inspiratia de a le cauta unde trebuie, troglodita nu s-a indurat sa mi le insufle. Era ritualul ei preferat si o suspectez ca mi-a creat scenariile vietilor doar ca sa supravietuiasca, sa creeze o conjunctura disperanta si sa imi explice apoi cu un ranjet triumfator de ce era ea mai buna decat mine.

Ava Inferi- Tempestade