I could feel your peace

Sa visezi un sir infinit de copaci batrani... numai un copac poate sa fie atat de credincios drumului langa care a crescut. In niste plimbari, as vrea sa ma inspire credinta neclinitita a unui arbore din calea mea, a unuia pe langa care am trecut mai des decat vantul. Il stiu... dar el o fi ramas acolo? El ma mai asteapta, se mai roaga de cand eu am sfarsit sa mai umblu?

Primeste povestea asta.

what was used for pleasure can now be used to relieve pain

Miracolul e ca nu s-a intamplat nimic. Miracolele nu intrec asteptarile celor care le urmaresc, nici nu se prezinta sub limita acestor asteptari, pentru ca altfel nu s-ar mai numi miracole. Apar atunci cand esti mai putin pregatit, cand iti faci un rost din a astepta.

Azi il astept pe maine. Mainele vine iar mirarea mea se casca langa un gol: un scaun gol, un atelier, un pahar, o strada goala. O femeie goala stand pe un scaun gol, un atelier gol in care a fost candva mai multa viata decat in oamenii care au traversat ani in sir aceasta strada goala. Prima inchinare poate fi un miracol pentru un pahar care a stat gol din fabricatie. Un miracol fatal chiar.

Tot ce traim acum e un miracol, dar nu ne dam seama pentru ca trairea miracolului nu implica neaparat si constientizarea sa. I-as zice miracol-ca-suport-al-supravietuirii.

my persistence is my charm

sursa: Offret

Cu degetele strivite dar sarguincioase totusi, in pofita atator incercari ratate la care au contribuit sau la care s-au pretins inconstient, sub dictari ale unui entitati careia nu-i port niciun fel de recunostinta, incerc sa fac eforturi intru a urma o atat de lipsita de relevanta si scop nobil directie, incat ma mir si eu, se mira si mainile mele de aceasta subita vointa de adaptabilitate. Aceasta absurditate de a intelege mocirla existentiala. Cochetezi cu metafizica, slaba si ingenua fiinta, ravnind sa atingi sferele unei linisti care nu se poate afla decat intr-un univers vegetal. Valul comod si compact al ignorantei poate sa dispara, candva, cumva, insa efortul de a gasi un vesmant colorat de sihastru sub care sa te ascunzi si sa le acoperi pe toate odata cu tine, nu se stie daca va merita osteneala. Ignoranta e neconstientizare, constientizarea e urmata insa de dorinta de a ascunde prapastiile naucitoare. S-ar putea chiar sa nu se mai poata rezista tentatiei de a deveni una cu haul. Discutiile pe care le purtai anapoda despre natura realitatii nu ti-au relevant vreun sens, nimeni nu ti-a oferit nicio explicatie, sugestie, aluzie… nimic nu e de pomana sau, daca se obtine facil, starneste indoiala… adevarul asta e partial…doar ti-au sporit nelinistile… cafeaua asta are prea mult zahar… te-au schinomosit la fata si te-au ingretosat de viata pe care o lasi sa te traiasca, mereu amarandu-ti prezentul, mereu tanjind dupa dulceata primilor ani, cea conservata cu temperamentul borcanelor de toamna, cea pe care vrei sa o gusti si o cauti pe cele mai straine buze, in cele mai vatamatoare atingeri, in cele mai indepartate luni si semiluni, miezuri de paine, colaje cu lumi disparute mototolite langa o busola, rafturi desarte din bucatariile simturilor, dulceata pe care nu ai sa o suprapui niciodata perfect peste gustul din amintire… unicitatea.. unitatea… farmecul pe care timpul intim o da oricarui lucru… parerea… atat de relativ conceptul asta… se sprijina pe gri, griul e prea omenesc, e natura diluata, e un compromis intre alb si negru, intre divin si umanitate, intre putere si categorii de cea mai joasa speta, cutia cu pudra si capacul de veceu, intre copilul imbatranit si senilitatea ultimilor ani, intre sete si un act imbecil de a o amagi cu cuvinte indesate in gura, nostalgia imbatarii cu apa sfintita, tratamentele homeopatice in stadii terminale, parerile… vesnicele pareri, jumatatile de adevaruri, ca si cum un diamant ar sclipi numai pe-o muchie, ca si cum un cutit daca nu e implatat in carne pana la lemnul manerului nu ar rani, sau de parca metalul sau abilitatea de manui o arma ar razbuna copacul… copacul nu are inima, isi bate crengile, oamenii nu au crengi, se bat cu bratele, si cu picioarele, au plamani sa strige si inimi poate doar ca sa le para rau… parerea… imi pare rau.. mi-e bine, imi pare bine ca mi-e bine.. imi pare rau sa aud ca asta te afecteza, binele meu pe raul tau… asta e, incearca sa schimbi bratele cu crengi, si-atuncea si in lumea ta binele va prinde radacini… ia seama… viata poate sa inceteze sa fie o jungla, o putem decora cu plimbari universale in paduri linistite... o putem lasa fara bestiar, fara reguli, fara recompense si sanctiuni… cea mai buna discplina se instaleaza in absenta oricarei reguli, asa, ca intr-un vis tampit de adolescent care a citit despre anarhie si nu a mai putut sa doarma toata noaptea, gandind ca ar putea sa fie mantuitorul deseurilor umane, ca ar putea contabiliza si rationaliza rezultatele proaste ale unei evolutii care, la un moment dat in timpul istoric neinteles de niciun carturar, a nimerit intr-o directie gresita, eroarea explicandu-si-o acum tanarul prin planul magic la care au conspirat niste omuleti energetici manati de o disperare pesimista ce aducea cu intelepciunea, pentru ca el, bietul de el, fericitul de el, sa resemnifice mostenirea Neanderthalului, sa transcrie pe curat o poveste comerciala despre semenii sai, sa invie mortii, sa-si puna capul pe perna si sa adorma in parfumul reveriilor sale, in parfum de detergent cu arome salbatice. Parerea… imi pare ca ma arde focul asta daca imi tin ochii aproape de flacara, imi pare ca omul asta sufera de foame si ca nu mai are in el viata, se vede cum ii tresalta pieptul intr-un horcait care nu mai gaseste puterea sa semnaleze nevoia, durerea, mizeria.. peste putin timp o sa ti se para si tie ca el a murit.. mi se pare ca esti singur, sunt un observator discret si abstract dar uneori mai simt nevoia sa iti spun parerile mele.. mai am niste prieteni care sunt singuri, dar lor li se pare ca gresesc, ca le invadez viata cu parerile mele expuse atat de nepotrivit… sa am grija.. prieteni, prieteni, dar sa nu ne criticam unul pe altul, sa nu ne aratam cu degetul lipsurile, cavitatile launtrice, mustarul alterat din chifla… mai am un prieten care e absent, caruia pot sa ii spun orice, chiar si o istorie a frunzelor, a tacerilor dintre noi, a noptilor irosite, a unei cizmarii falimentate, a unei singuratati scanteind ca roua distantelor dintre mine si un basm care se sfarseste clasic, precum si povestile dusmanilor mei care ar incapea in doua fraze scrise pe un servetel de imprumut.. Cand ma viziteaza acest absent apropiat, intodeauna poarta cu sine o lampa, si daruieste la lumina ei consolari pentru degete potrivnice, al caror unic destin e sa lase prea multe spatii intre randuri si gand.

Si pumnii nu mai sunt muscati pe intuneric, intunericul inceteaza sa mai ameninte. Intunericul se ghemuieste intr-un pumn deschis, risipindu-se.