Am de ceva vreme, noaptea, un vis arborigen, un “vis vegetal” ca sa adopt sintagma Magdei Isanos (poemul ei este superb), ce ar caracteriza cel mai graitor reveriile mele nocturne. Sunt transpusa in fiece perioada selenara intr-un spatiu magnific, rupt din paginile cu vechi basme romanesti, cu creaturi si fiinte viclene, malefice, dar care, ciudat, nu imi fac niciun rau. Sunt chiar binevoitoare, insa de cele mai multe ori indiferente. Trec pe langa mine ca si cum nu m-ar vedea. Pasesc, la randu-mi, cutezatatoare printre radacini de copaci ravasite, prin poieni indoliate ce deschid poteci sinuoase spre guri de pesteri hidoase, cascate in bezna, luminate partial de pulberea selenara. Port de fiecare data o rochie diferita, asortata unor stari de spirit pe care nu pot spune neaparat ca le incerc pe moment (predominante sunt negru si violet), cu trene lungi, pe care le terfelesc printre tufele salbatice, de care mi se agata tot soiul de animalute dubioase, cu maini micute ce apuca strans bucata de material, iar o parte din ele se urca pana spre umar, incurcandu-mi-se in par, insa neincomodandu-ma defel. Ba chiar imi tempereaza unele stari de neliniste prin consolatoarea lor prezenta, dandu-mi astfel siguranta in peregrinarea onirica.
Inaintez prin hatisul vegetal, intr-un mod intruziv uneori, turmentand tihna bietelor jivine, insa imi vad de drum, sub imboldul unei chemari pe care nu pot sa o definesc ca fiind intrinseca sau venind dinafara.
Alerg ca si cum as vrea sa cuprind cu toata fiinta-mi sufletul padurii, sau mai degraba sa ma simt pe mine incorporata in freamatul viu al copacilor, in linistile ce tasnesc din adancurile pamantului spre inalt sub forma sevelor ce se raspandesc pana in varful frunzei, dinamizatoare, purtatoare de viata, in toate reprezentarile si “reprezentatiunile” de copaci si plante, prefigurand imensitatea si fundamentele esentiale ale unui spectacol de un verde exploziv, halucinant, cuceritor, absorbitor pana in nuantele sale ultime.
Exact ca o balada in care omenescul e captivat de sensuri ce intarzie sa i se releve, teluric ce se intrepatrunde astfel difuz si sublim cu aura ce inconjoara nepatrunsul, pierzandu-se definitiv doar pentru a spori ofranda in numele necunoscutului.
Totul se succede rapid, cu un ritm mai alert spre final, cand ma opresc fermecata langa copaci ce incep sa glasuiasca “arboriceste” si maiestral arii din Traviata. Nimic mai incantator decat un cvartet de copaci batrani intonand baritonal celebra bucata muzicala, saltand prin urmare padurea, si intunericul, si… si... sufletul.
Adorm neadormita la o umbra de copac nemaintalnit decat intr-un vis asemanator. Puternic si cu asezamant de pamant cald si primitor la radacina. Ma trezesc doar pentru a stinge lumina. E iarasi noapte. Visele nu se repeta de cate ori iti propui pe alta perna decat cea de acasa.
Inaintez prin hatisul vegetal, intr-un mod intruziv uneori, turmentand tihna bietelor jivine, insa imi vad de drum, sub imboldul unei chemari pe care nu pot sa o definesc ca fiind intrinseca sau venind dinafara.
Alerg ca si cum as vrea sa cuprind cu toata fiinta-mi sufletul padurii, sau mai degraba sa ma simt pe mine incorporata in freamatul viu al copacilor, in linistile ce tasnesc din adancurile pamantului spre inalt sub forma sevelor ce se raspandesc pana in varful frunzei, dinamizatoare, purtatoare de viata, in toate reprezentarile si “reprezentatiunile” de copaci si plante, prefigurand imensitatea si fundamentele esentiale ale unui spectacol de un verde exploziv, halucinant, cuceritor, absorbitor pana in nuantele sale ultime.
Exact ca o balada in care omenescul e captivat de sensuri ce intarzie sa i se releve, teluric ce se intrepatrunde astfel difuz si sublim cu aura ce inconjoara nepatrunsul, pierzandu-se definitiv doar pentru a spori ofranda in numele necunoscutului.
Totul se succede rapid, cu un ritm mai alert spre final, cand ma opresc fermecata langa copaci ce incep sa glasuiasca “arboriceste” si maiestral arii din Traviata. Nimic mai incantator decat un cvartet de copaci batrani intonand baritonal celebra bucata muzicala, saltand prin urmare padurea, si intunericul, si… si... sufletul.
Adorm neadormita la o umbra de copac nemaintalnit decat intr-un vis asemanator. Puternic si cu asezamant de pamant cald si primitor la radacina. Ma trezesc doar pentru a stinge lumina. E iarasi noapte. Visele nu se repeta de cate ori iti propui pe alta perna decat cea de acasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu